Vânt la pupă!

Ultima zi din anul de grație 2013. Un an care pentru mine a început cu lecții grele și s-a terminat cu lecții și mai grele. Un an în a cărei penultimă zi am plâns pe umărul unui prieten, bolborosind printre lacrimi și muci:  am obosit! Și-mi doream să rămână cu mine până seara să pot continua în același ton pe umărul lui până îi fac leoarcă cămașa, maieul, să-i fac baie în lacrimile mele. A trebuit însă să plece. Omul venise să-l consolez. Pentru că era în aceeași stare jalnică ca și mine. S-a consolat însă la gândul că  ”aia puternică” e mai rău decât el. Îmi pare rău prietene, ieri atât am putut. Next time!

E aceeași ceață peste pădurea Hoia ca în fiecare dimineață a ultimei săptămâni. Parcă pătrunde prin termopan și-mi intră prin oase. Albă, lăptoasă, rece, umedă, lipicioasă. Aprind câte o lumânare în speranța că mai diluează din densitatea ei. Le aud și acum cum sfârâie, topind cu căldura lor încremenirea acestei ultime zile din an.

Îmi răsună în ureche niște cuvinte pe care le-am citit ieri:

Vapoarele sunt sigure în port, dar vapoarele nu au fost făcute pentru a rămâne în port.

John A. Shedd

Am navighat tot anul pe oceanul vieții asemeni lui Ulise. Ocean, care  uneori era calm, fără valuri, altădată cuprins de furtuni, am trecut prin cicloni. M-am oprit pe plaje însorite, am poposit în orașe necunoscute, am cunoscut mulți oameni frumoși, m-am împrietenit cu vântul, cu furtuna, cu soarele, cu stelele, pădurile, cu apa, cu muntele, cu frigul, cu căldura. Mi-am făcut prieteni noi, mi-am regăsit surori, iubiți din alte vieți, sufletul pereche,  am închis cercuri karmice, am iubit, am plâns, am râs cu lacrimi, mi-am ținut prieteni de mână, am plâns pe umărul lor și ei pe umărul meu, am făcut lucruri frumoase, am făcut lucruri pentru care a trebuit să mă iert ( și  uneori nu a fost ușor) . Am plonjat în adâncuri, am urcat pe crestele munților, m-am pierdut, am rătăcit, m-am regăsit, apoi iar m-am pierdut. Am cunoscut succesul, am rămas leftera și mi-au sărit prietenii în ajutor, am învățat lecții foarte grele, uneori sfâșietor de grele. Am alergat mulți kilometrii,  mi-am depășit propriile limite. Am realizat că pot, chiar și atunci când credeam că nu mai am resurse. Am căzut, m-am ridicat, m-am târât, am zburat. Am citit, am scris, am ascultat muzică bună, am mers la cinema, am mâncat nachos, am băut Coca Cola chiar dacă țineam regim. Am slăbit, am învățat să mănânc ca să mă hrănesc, nu ca să supraviețuiesc, am învățat să mă spăl conștient. Am călătorit mii de kilometrii cu trenul, autobuzul și Suzuka mea.

 L-am cunoscut pe Dalai Lama și poporul lui. Am învățat de la el lecția compasiunii. Am acceptat că sunt lumină și întuneric, acum știu că una fără cealaltă nu poate exista. Acum știu că nu-I pot iubi pe ceilalți fără să mă iubesc pe mine. Că nu pot să-i iert pe ceilalți fără să mă iert pe mine. Am îmbrățișat copaci, am mângâiat copii, am privit răsăritul de soare în Himalaya. Am publicat o carte, am pictat, am desenat, i-am învățat pe ceilalți că fiorul creației e la îndemâna oricui. M-am simțit iubită, m-am simțit abandonată, m-am simțit singură, am simțit iubirea prietenilor și a oamenilor. Am primit cadouri, am făcut cadouri. M-am lăsat de fumat.

Am învățat că puterea de a merge mai departe o găsești doar în tine.  L-am găsit pe DUMNEZEU în adâncul meu,  acolo unde nu mă gândisem să-l caut niciodată. Și în ciuda faptului că mă simt uneori singură pe lume, acum știu: întotdeauna am fost văzută, întotdeauna am fost în siguranță, întotdeauna am fost iubită.

Toate astea  pentru că n-am stat cu vaporul în port. Am ridicat pânzele și am dat voie vântului să mă poarte în necunoscut. Pentru că, asta înseamnă să trăiești: să ai curaj să înfrunți necunoscutul. E singurul mod în care Divinul se manifestă. Calea revelației e aceea în care dai voie necunoscutului să devină cunoscut! Chiar dacă uneori simți că ai obosit. 

În consecință o să va fac cea mai ciudată urare de Anul Nou pe care ați primit-o vreodată:  VÂNT LA PUPĂ!- asta vă doresc pentru 2014.

                                       Vă iubesc!

foto :  habar nu am de unde am luat poza. Sa-mi fie cu iertare!

Mirosul de tămâie și necunoscutul

Îmi stăruie un vag miros de tămâie în nări. Amestecat cu mirosul amar de țigară. Și amintirea căutarii. Și ecoul cuvintelor... frumoasă... frumoasă... frumoasăăăăă .

 E ceață dacă privesc pe imensul geam al livingului. Dar oare de ce e ceață cănd privesc înăuntru? Nu e ceva normal să fie ceață aici în cameră! Deasă, atât de deasă încât nu văd cuvintele, nici măcar nu le simt. Parcă sunt in deșert. Simt nisipul sub tălpi și înțepătura lui pe piele. E atît de real. Mirosul de tămâie persistă. Îmi dau seama ca e pe piele... în pori. Cum să miroși a tămâie? Și a liniște? Poate liniștea să aiba un miros? Da, miros de nu vreau nimic... nici cafea, nici portocale...

De cănd stau și mă holbez la ecran ceața a început să se risipească... încet dar sigur. Ecoul s-a stins. Soarele a invadat camera risipind mirosurile. A rămas doar amintirea căutării. A plecat și nisipul de sub tălpi. Ce zi o fi azi? Habar nu am... Contează?  O zi, pur și simplu, încă una. Din viața mea și a ta... O zi în  care trăiești pur și simplu. Așa cum alegi să o faci. În rutina criminală sau alegând să te bucuri. De orice! De sunetul ce vine din micuțul aparat de radio, de cafeaua ce s-a racit în cană, de căldura soarelui ce pătrunde prin geam, de căutare, de neliniște,  de mirosul de tămâie de pe piele, de dansul pe muchia de cuțit, de faptul că ai o inimă în coșul pieptului. Una ce poate fi vulnerabilă, expusă, rănită, una în care lumea și alți oameni  pot să intre, să te atingă. Și ce dacă? Adevăratul războinic e acela, care își permite să fie vulnerabil, asemeni unei curgeri de apă. Acesta e modul în care își arată blândețea și curajul. Pentru că blândețea este o calitate umană irezisitbilă, ce poate să topească cele mai împietrite inimi.

Toata existența e o mișcare de pendulare... înainte-înapoi. Dans pe muchie de cuțit. Care uneori poate fi dureros... pentru că simți muchia sub talpă. Și frica în rărunchi: dacă mă tai, dacă îmi curge sănge? Și ce dacă curge? De asta l-a facut Șefu lichid, ca să curgă. Ca și lacrimile. Dacă nu ar curge, de unde ai ști că ești om, că ești viu? Cum ai ști să modelezi contrariile, umanitatea? Crezi că ai putea sa-ți trezești inima? Cu siguranță NU! Pentru ca așa cum zice Hazrat Inayat Khan: inima ta nu e vie până când nu a trăit durerea.

Privesc în gol  de jumate de oră. Văd in el doar  necunoscutul. Știu că e riscant să trăiești pe marginea lui. Dar e singurul loc din care întrezărești  propria ta direcție de evoluție. Din ceața rutinei  ea nu se vede.  E singurul loc din care se deschid noile posibilități. Doar abandonând familiarul, vechiul reușești să deschizi noi uși. Am simțit asta cel mai puternic stând la capătul lumii în Finisterre, acolo unde se zice că se întâlnește Cerul cu Pământul. Acolo unde valurile Atlanticului loveau cu forță stâncile, eliberând energia vieții. Acea tensiune pe care am resimțit-o acolo e identică cu dansul pe muchia de cuțit din viața noastră. Doar in acest dans iți poți manifesta creativitatea maximă. Doar în zona aceea, poți simți că trăiești cu adevarat.

 “ Acolo e vidul si acolo e Dumnezeu: la mijloc. Avem nevoie de viziune panoramica. Altfel nu exista diferență de potențial, nu există electricitate; nu există bucurie” ( părintele William McNamara)

Asta e urarea mea pentru anul 2014: Priviți cu curaj către necunoscut! Frica voastră e doar un gând. Care vă oprește din a trăi… Deschideți ușile, chiar dacă nu știți ce se află in spatele lor. S-ar putea să aveți o supriza neașteptat de plăcută. Săngele ce murdărește muchia cuțitului coaguleză foarte repede. Lacrimile se uscă înainte de a ajunge la bărbie.În schimb, ați putea să descoperiți că sunteți vii. E al naibii de plăcut! Să trăiești! Welcome to my world!

                                               Vă iubesc!

ps: inspirat pe alocuri de cuvintele lui John Welwood.. un maestru în deschiderea inimii

foto:moi, in Finisterre locul în care se întalnește lumea fizica cu lumea subtilă

Banala sfoară roșie

Am purtat de-a lungul vremii câteva fraze în mine, fraze ce-mi răsunau în minte fără să reușesc să înteleg într-u totul semnificația lor adevarată. Una dintre acestea este : avem puterea să schimbăm trecutul. Simțeam profunzimea acestei afirmații dar nu reușeam sub nici o formă să aduc la nivel de experiență. Până azi dimineață.

Am dedicat înotul matinal cuiva, pe care nu am reusit sa-l iert in totalitate până azi. Am purtat într-un colt al  sufletului impotriva lui o formă de ranchiună inconștientă, îl învinovățeam de multe lucruri  rele pe care le-am trăit. În ultimii ani am avut iluzia că am reușit să iert aceste lucruri, să le uit, insă azi dimineață am realizat că doar m-am amăgit. Până azi dimineață am trăit doar iluzia iertării, iluzia uitării.

Am plecat azi dimineață fără să mă gîndesc la  o persoană pentru care am să înot azi. După câteva mișcări pe sub apă am știut pentru cine o fac. Am vizualizat-o pe Tara Albă a Compasiunii, plutind in aer deasupra mea, in timp ce inaintam în apa bazinului. Vizualizam lumina albă ieșind din inima ei, patrunzând prin vârful capului meu .  Apoi trimitem această lumină a compasiunii către inima celui pentru care făceam efortul. Îngânam  mantra compasiunii: OM TARE TUTTAREA TURE SVAHA. Cea ce s-a întâmplat nu cred că poate avea vreo explicație cu măsură umană. Simțeam cum tot corpul meu devenea compasiune, că toată durerea acelor ani s-a scurs cumva în apa în care înotam, că toată durerea se șterge ca și creta de pe tablă. Cu fiecare mișcare deveneam conștientă, că de fapt, nu era nimic de iertat acolo, că nu era nici un vinovat. Că totul s-a întâmplat așa cum trebuia să se întâmple, ca să mă aduca aici, unde sunt azi. Și după lungi ani, pentru prima data, am reușit să privesc acea persoană cu  înțelegere, iubire și compasiune. A fost momentul în care am simțit că trecutul meu s-a schimbat, nu mai e chinuitor, trist, reprobabil. Pentru prima dată am simțit că nu mai e nevoie să mă învinovățesc nici pe mine, nici pe altcineva.

Când m-am oprit cu răsuflarea tăiată de efort, am mai plutit o vreme pe marginea bazinului. Priveam la sfoara roșie legată la încheietura mâinii stângi, legătura cu maestrul, care mi-a deschis în inimă puterea compasiunii. Sfoara e  darul de la Dalai Lama. Și  am înțeles modul în care poate lucra o banală sfoara roșie. Am înțeles de ce trebuie să o păstrez legată acolo pâna se rupe singură. Probabil îi va lua  ani de zile să se distrugă. Azi am înțeles, că abea atunci când sfoara se va rupe, voi fi invățat și eu lecția compasiunii față de toate ființele vii. Am luat-o azi pe prima dintre ele. Ca să ințeleg, cum raportarea mea  la viață prin energia compasiunii, poate să-mi schimbe trecutul. Multumesc maestre! Multumesc Tenzin Gyatso pentru darul pe care mi l-ai facut, sub forma unei banale sfori roșii.

                                     Te iubesc și vă iubesc!

foto: moi

           

Tragediana, chirurgul si cainii de cartier

                 Poate fi oare lucru mai dureros in lumea asta decat sa simti ca in sfarsit ai ajuns acasa si totusi sa stii ca esti doar un musafir in trecere. Sa simti ca totul iti este familiar, mirosurile, texturile, privirile, gandurile, cuvintele, aerul respirat, sunetul frunzelor sub talpa pantofilor, copacii, iarba, ceata, lacrimile, emotiile, gesturile, ochii, mainile, mormaielile, chicotelile, cerul, frustrarile, pietrele, fricile si totusi sa stii: e doar o bucatica efemera din cea ce se vrea a fi existenta ta. Sa fii constient, ca nimic nu e de visat, de cerut, de dat, de jucat, de adunat, de impartit, de pastrat, de bucurat, de iubit, de urat. Ca esti doar un simplu martor la tot ce ti-a asternut Universul in causul palmei.Sa-ti doresti sa te opresti la prima sectie de chirurgie ce-ti iasa in drum, sa-l rogi pe chirurgul de serviciu sa-ti faca o lobotomie rapida, sa-ti arunce creierul la pubela unitatii sanitare spre deliciul cainilor din cartier.

              Sa nu-ti mai doresti sa intelegi: de ce? Sa poti sa-ti raspunzi singur: de aia! Pentru ca esti un calator care a coborat de pe autostrada si a vrut sa stie! Pentru ca ti-a fost sete si ai cerut apa din fantana eternitatii! Ai cerut sa se ridice valul ignorantei sa aflii secrete interzise celor ce traiesc la poalele muntelui!Pentru ca ai avut un impuls nestapanit sa urci povarnisul, sa bei din licoarea interzisa! Pentru ca ai batut la usi, fara sa tii cont ca ele ar putea sa se deschida si ai putea sa vezi in spatele lor lucruri pe care iti este enorm de greu sa ti le asumi, sa le vietuiesti! Pentru ca nu ti-a placut sa traiesti un dulcea ignoranta a pionului negru, care inainteaza cu capul plecat si ochelari de cal, ca sa nu-l sperie circulatia celorlalte piese de pe tabla de joc!

              Ei, daca ti-ai pus ochelarii cu vedere periferica nu ai decat sa privesti in tihna la hora. S-o joci cu zambetul pe buze, sa bati marunt din picioare, sa aplauzi ceterasii chiar daca uneori canta fals si te zgarie pe timpan. Invarte-te pana simti ca te ia cu ameteala si greata, pana ti se tocesc pantofii, pana simti ca nu mai poti sa respiri, sa simti impulsul nestapanit de a le da muzicantilor cardul cu tot cu codul pin, doar - doar si-or arunca arcusul in sant. Iar tu sa profiti de momentul de respiro, sa fugi sa speli sudoarea de sub brat, sa-ti arunci floarea ce o aveai dupa ureche si sa iesi de pe scena. Dar nu inainte de a rupe in bucati dimploma de tragediana antica. In speranta, ca fara ea nu vei mai avea dreptul sa joci roluri principale in tragedii cosmice. Ca mosul, ce sta pe tronul de aur in ceruri, nu te va mai distribui decat in roluri de figurant anost. Pentru ca s-a plictisit de smiorcaielile si dramele tale de doi bani.

             Am insa marea surpriza sa nu mai gasesc diploma. Nu mai e pe perete sub sticla unde am lasat-o ultima data cand am simtit impulsul de a o arunca la gunoi. N-am decat sa ma asez linistita la capatul cozii de asteptare, sa respir adanc si sa astept episodul urmator. Pentru ca e un serial in reluarea redundanta. In care nu ai dreptul sa cunosti scenariul, nici macar sa-l intuiesti. Ai un singur privilegiu: sa-ti joci rolul dand maximul posibil. In speranta ca poate intr-o buna zi vei primi un Emmy pentru intreaga cariera. Iar cand reflectoarele se vor stinge vei putea sa pleci cu zambetul pe buze. Cu multumirea rolurilor bine jucate si a lectiilor bine invatate. Si cu inca o speranta: poate sezonul urmator vei juca intr-o telenuvela siropoasa ale carei episoade se vor termina toate cu HAPPY END!

                            Va iubesc! - si incerc din rasputeri sa ma iubesc azi si pe mine!

foto - Judit, Gustav Klimt

Obosita!

                    Cica, as fi ales sa cobor in aceasta intruchipare sa traiesc viata in forma ei cea mai condensata. Sau cel putin asa mi-au zis mai multi astrologi. Am avut o vaga banuiala si eu, pentru ca mi se parea ca lucrurile sunt uneori ciudat de ciudate. Mai ales in ultimul an ... a curs viata de parca ar fi fost Gangele in perioada musonului. Reintalnirile karmice s-au inghesuit la usa mea, aducand cu ele lectii pe care cu siguranta nu am fost dispusa sa le invat, de-a lungul intruchiparilor traite pana acum. Oamenii vin in viata mea, raman pentru o scurta perioada, imi servesc lectia de invatat apoi dispar cu o repeziciune inimaginabila. De parca nici nu ar fi fost acolo niciodata. Uneori am senzatia ca a fost doar un vis, sau un cosmar, sau doar o amintire.

                Privesc cu fascinatie catre toate ce se inghesuie sa ma doboare la pamant sau din contra, sa ma inalte catre cer. Unele reusesc sa le inteleg, la altele stau martor , asistent principal de “cosmar live”. Si ma intreb, cum am putut fi atat de inconstienta inainte de a cobora, sa le inghesui pe toate intr-o singura viata? Ce oi fi crezut, ca voi fi turnata la otelariile Galati? Sau ca voi fi din cauciuc natural recoltat din copaci in padurile Amazonului?

                Din nefericire pentru mine nu sunt nici una, nici alta. In consecinta senzatia mea este, ca as avea nevoie de o minivacanta. Din propria-mi viata! Una fara lectii repetitive, fara inchis cercuri karmice, fara reintalnit soti, iubiti, suflete pereche, frati, copii, surori si alte neamuri din vieti anterioare, fara studiat abecedarul emotiilor distructive si constructive, fara intelepciuni, inaltari, coborari in intuneric, urcari in curcubeu. Macar o perioada scurta de energie lineara mi-ar prinde bine. A fost un an aglomerat, cu lume multa, nu prea am apucat sa respir la liber perioade indelungate. Urcari pana in al noulea rai, caderi pana in zone foarte intunecate, o calatorie pe un montagne russe infinit, functionand legat la o baterie inepuizabila. Am inceput sa obosesc. Am inceput sa nu mai fiu in largul in orice situatie. Parca a fost un pic cam mult, masurat chiar si cu standardele mele.

               Dar asta se intampla ieri. Am avut o mica ratacire de moment. Ca azi sunt inapoi in “largul meu”. Si pot sa afirm din nou, ca toate lucrurile se intampla exact asa cum trebuie sa se intample. E o puternica magie in a reusi sa intelegi sensurile, tesatura ce se creaza in relatile umane, jocul pe care il joci, in toata maretia lui. Sa intelegi reflectia ta din oglinda pe care ti-o tine celalalt in fata chipului. Sa descoperi in pionul care joaca jocul alaturi de tine, frumusetea, maretia. Sa ramai uimit in fata miracolului care este viata. Cu toate la un loc: bune, mai putin bune, unele care iti par de-a dreptul catastrofice.

Iar cel mai frumos e sa realizezi ca “ai crescut”. Ca raportarea ta la ceilalti jucatori are alta consistenta. Una, in care si-a facut loc toleranta, smerenia si intelegerea. Sa poti aduce la nivel de experienta afirmatia ca: sursa relelor nu se afla niciodata in exteriorul tau. Sa-ti asumi viata, fara sa te invinovatesti pentru toate lucrurile pe care le faci, le spui, le simti, le traiesti. Sa inveti sa dai si sa primesti cu aceeasi masura.Sa fii tu! Nu e nevoie de nimic mai mult. Sa respiri adanc si sa te dai pe tine.

                                                    Va iubesc

ps. scuze de lipsa diacriticelor. Pe noul meu laptop nu stiu sa setez tastatura in limba romana. Sorry, promit sa remediez cat mai repede.

Cioburile unei vaze Ming

Mda, numai cât mă lăudasem pe blog, cu o zi înainte că totul este bine aşa cum este. Că am fost binecuvântată cu harul de a înţelege, că nimic din existenţa mea nu poate fi schimbat. Se aşternuse pacea după lupte lungi cu mintea mea egotică. Am avut senzaţia că am ajuns la staţia terminus, că sunt în sfârşit acasă.Am putut să las în urmă tristeţile, frământările, gândurile ce îmi măcinau creierul ziua şi noaptea. A durat însă o singură zi. Nu trecuseră 24 de ore de când afirmasem că nu-mi pasă ce aduce ziua de mâine, pentru că e bine aşa cum este. Și boooooooommmmmm!!!!!!!!

Se pare că Universului nu-i plac oamenii trufaşi. Şi-a râs în barbă în surdină şi a zis : IA DE AICI, CĂ MAI AVEM PENTRU TINE! Mai avem lecţii multe, ecuaţii de rezolvat. Cu multe necunoscute. Pentru că ştim: nu ai fost bună la matematică. Nu ai decât să înveţi. Să faci slalom printre emoţii, sentimente, gânduri, trăiri, amintiri, reamintiri, cuvinte, x-uri, y-uri. Desfă ecuaţia în bucăţele mici, caută să înţelegi rostul fiecărei necunoscute, aranjează-le la locul lor, desluşeşte jocul, să poţi ridica următoarea  barieră. Ca să poţi păşi mai departe către următoarea lecţie.

Marele meu avantaj în acest moment este, că: acum ştiu. Totul este un joc imens. Că eu sunt un jucător. Mă credeam Regina, iar Universul a venit să-mi arate că nu am reuşit să depăşesc statutul pionului şi m-a aruncat la loc, în linia întâi. Pe câmpul de bătălie, ca să-mi răsune surle şi trâmbiţe în urechi, ca să scot sabia ruginită din teacă, să o şterg de pânze de păianjeni şi să mă avânt din nou în lupta cu mine însumi.

Ştiu că lecţiile se învaţă din interacţiunea cu ceilalţi pioni. În ultima vreme nu apuci bine să termini o lecţie, că ţi se serveşte instant următoarea. Lecţiile sunt tot mai condensate, tot mai subtile, tot mai rafinate şi mai greu de desluşit. Sunt timpuri în care e nevoie să ne rezolvăm cu elegantă, ultimele rămăşiţe din balastul ce zace la fundul apei. Trăiesc senzaţia că mă apropii cu repeziciune de ultimele examene înainte de licenţă vieţii mele. Sau o fi şi asta doar o născocire a imaginaţiei mele. Eu resimt la modul ăsta, din cauza dificultăţii temelor de casă.

 Dar să revin la început. Nu trecuseră 24 de ore de când am apăsat butonul de postare şi lecţia era deja în bătătură. Iată-mă din nou stând pe covorul din baie (de data asta era nevoie de răcoare multă), dându-i muci într-o furtună de emoţii, imagini ciudate, venite de undeva din timpuri imemoriale. Amintirea unor ochi gri, translucizi privindu-mă dintr-o dintr-o altă dimensiune, mă fărâmiţa în bucăţi. M-am spart ca o vază chinezească din epoca Ming, au rămas cioburile împrăştiate pe gresia din baie. Eu priveam la ele rezemată de cada de baie şi mi-am urat „Welcome back to the real life!”. N-ai decât să aduni cioburile, bucată cu bucată, să le găseşti locul la fiecare în speranţa că vei înţelege lecţia. Lecţia unui Soare conjunct cu un alt Soare, lecţia desăvârşirii sinelui prin transcenderea egoului. Trecând prin iubirea fără ataşamente. Mdaaaa, recunosc că am înţeles TOT (mulţumesc Adina, oracolul cititor in astre de la Bran). Ţin să menţionez, pentru cei ce nu mă cunosc personal,că asta cu înţelesul este o mare ironie.

 Ochii însă au rămas să mă privească. De undeva adânc, din interior. De fiecare dată când revin, un val imens de emoţie îmi stoarce lacrimi din creier. Mai iau câte un bob de strugure de pe ultimul ciorchine, aproape gol. În speranţa, că dulceaţa lor o să mă ajute să înţeleg ce trebuie să fac cu piesele de pe tablă. În ce colţişor la vieţii mele trebuie să le pun. Pentru că acum, habar nu am. Necunoscutele sunt atât de multe încât sunt rătăcită printre ele. Poate nu ar fi rău să mă înscriu la un curs de şah online. Ca să învăţ să mă feresc din a-mi da singură şah mat în 24 de ore. Sau măcar să învăţ cum se defilează pe tabla de şah cu demnitatea reginei. Pe deplin conştientă că scenariul e scris cu mult timp înainte, planificat în cel mai mic amănunt şi oricât aş fi încercat să driblez pionul negru tot aş fi dat nas în nas cu el.

 Iar dacă nu reuşesc toate astea, voi cobora la farmacia din vecini să-mi cumpăr nişte colagen şi îl înghit. Poate data viitoare, nu mi se mai înmoaie încheieturile de la genunchi şi voi reuşi să-mi păstrez statutul de regină.Trebuie sa recunosc că sunt de vis.

                                    Vă iubesc!

foto:forums.bicycling.com

Feel like a lady!

  Sfârșitul lumii!

Neanunțat. Nici o surla, nici o trambiță. A ieșit și Mercur din retrogradare, comunicarea și-a pierdut scarțâiala, cuvintele încep să-și revină din ascunzișuri. Atăt că eu nu mai vreau nimic. Mă simt de parcă toate lămpile ar fi început să-mi fileze în același timp. Descărcările lor electrice au  bruiat toată cavalcada de gânduri ce se învălmășea, cu  înverșunare năpraznică, între circumvoluțiunile creierului meu. S-au dus naibii toate. Habar nu am unde. Nu simt nici cea mai mică nevoi de a le căuta. E bine fără ele.

Pentru că, e atăt de bine să nu mai vrei nimic. Doar să fii. Așa cum ești. Mulțumit de fiecare respir și expir.  De faptul, că ai ochii deschiși, ca să vezi pădurea de sub balcon și fumul ce se inalță din coșul casei de peste drum. Să nu te simți important, nici neimportant. Nici vinovat, nici nevinovat.Să nu te simti nici urât, nici frumos.Să nu-ți mai faci griji pentru contul din bancă. Doar să te simți. Viu. Cald. În viață. Mulțumit că nu ai picioarele prinse în suportul de ziare. Te-ai ridicat din pat și ai toate organele la locul lor. Mai puțin creierul. Pentru că în locul lui e un gol mare, nepopulat. E doar liniște și acceptare. E bine așa cum e!TOTUL!

Oare e ceva patologic în starea asta sau pur și simplu a venit sfârșitul lumii? Dacă aș descrie trăirea, stând intinsă pe patul unui psiholog, oare m-ar trimite la sectia doi, închiși? Cu siguranță. Pentru că nu e normal să-ți fie bine în lumea asta nebună de legat. În care copii mor de foame, taifunul ucide zeci de mii de oameni,  guvernanții fură pe rupte, Roșia Montana e pe cale să devină un lac de cianură, pensionarii nu au bani de medicamente. Iar eu stau în pijama în apartamentul de hotel intr-un fum de-mi pot agăța sabia pe el , scrumiera e plina până la refuz,  beau suc de fructe direct din bolul robotului de bucătărie, nu-mi iasă nimic din ce mi-am propus să fac azi , ușile de la dulapuri sunt deschise, nu stiu dacă e miercuri sau joi, ecranul de la laptop atârna pe masă, am o întindere musculara la piciorul stîng și totuși mi-e bine. CIUDAT DE BINE!

Oare cum aș putea să fac să vă dau din starea mea? Măcar căte un storp fiecaruia dintre voi. Azi! Că mâine nu știu cum va fi. Și nici nu-mi pasă. Poate nici nu va fi un măine. Who knows?  And who cares? Azi e bine! Mâine mai vedem noi. Pentru că azi chiar mă simt ca o doamnă superioară ce mi-s.

                                                     

                                     Vă iubesc

Plictiseala lui Dumnezeu....

Într-o buna zi Dumnezeu în singurătatea și marea LUI plictiseală, frământându-se să ghicească ceva să-și omoare timpul ( El care nici măcar nu are cunoștință de timpul linear) a scornit Jocul Cosmic. În infinitatea lui, s-a întruchipat in noi, miliarde  de ”umani” si ne-a aruncat pe mama Pământ să ne descurcăm, fiecare dupa puterea și întelegerea lui. Jocul e despre EU si ceilalți, trimiși aici alături de mine să-mi susțină propriul meu joc. La rândul meu sunt parte activă în filmul celorlalți, îi ajut să-și scrie regia și scenariul filmului. Apoi a făcut lumină și jocul de puzzle a început. EL , Creatorul, și-a luat libertatea de stabili regulile jocului dupa bunul lui plac. La EL, nerespectarea regulilor nu se numește trișat. Pune piesele puzzle-ului în ordinea in care vrea mușchiul LUI sacru. Iar tu, pionul, nu ai decât să fii vigilent și să cauți elementele de legatură, podurile ce crează liantul între piesele puse in jocul tău, la distanță de ani una de cealaltă.  Să-i observi pe tovarății tăi de joc, să devii conștient de lecția pe care ti-o servește fiecare pe tava lui. Unele tavi sunt de tablă ruginită, altele sunt emailate, argintate. Pe masură ce devii conștient de joc, începi să întâlnești jucătorii care poartă pe brațele lor tăvi de aur, strălucitoare, încărcate cu ” finomșaguri” spre evoluția ta. Lecții uneori greu de acceptat, de digerat, dar cu siguranță utile pentru tine, pe drumul înapoi către EL. Pentru că ăsta era scopul jocului. Să te intorci la EL.

 Însă cea mai mare farsă pe care ne-a jucat-o, a fost aceea că ne-a aruncat pe scenă inconștienți de adevărata noastră natură. A așternut voalul uitării peste mintea noastră. A lăsat  în sufletul nostru, o ușoară urmă de Dumnezeire și  liberul arbitru. În schimb ne-a cadorisit cu  mintea egotică, în care a sădit adănc GÂNDUL. Și iluzia că gândul e al nostru, e creația creierului,  organ  care ocupă cutia craniană,  consumabil pane cu, cartofi pai și salată. Și ne-a mai lăsat setea de EL. Setea de a-L cauta in toți și în toate.

E greu! Pentru că am fost învățați să-L căutăm în exterior. Nu poți găsi în afara ta, ceva  ce e adănc îngropat în ființa ta! Nicidecum nu-l vom găsi  în ceruri, stând pe un tron de aur, privind la noi cu sprâncenele încruntate, mângâindu-și barba albă. Așteptând să ne vadă  căzuți în genunchi, trimițând către EL  lacrimi cu  șiruri întregi de cereri  pe care le numim rugăciuni. Uneori, când ne amintim..

 De fapt, EL stă ascuns de noi, în locul în care a fost sigur că nu vom avea ideea să-L căutăm nicidată: în inima noastră.  Și are   răbdare până ți se desprietrește inima ca să-l poți simți. Că doar e milionar de timp. Nu se grăbește nicăieri.  Stă pitit acolo în liniște, așteptănd, ca tu să te trezești din somnul, la care te-a condamnat chiar EL.

                Magia apare în momentul în care ia măreața hotărâre de a ridica voalul de pe ochii tăi. Momentul în care în marea LUI compasiune, îți dă voi să-ți întrezărești propria ta măreție. Îti dă acces la deslușirea jocului, la înțelegerea faptului că ești parte intrinsecă dintr-un angrenaj imens, ești o rotiță  fără de care jocul nu ar funcționa. Că ești TOTUL, dar în același timp ești NIMIC. Ești ETERNITATEA dar în același timp ești și CLIPA. Că ești TU, dar în același timp ești și CELĂLALT. Iar TU, împreuna cu CELALALT  ești EL. Nu vă separă nimic. E atât de simplu.

Răsuflii ușurat cănd înțelegi toate astea. Ștergi sudoarea de pe frunte, scoți pieptul și incepi să pășești cu ușurință printre jucători.Pentru că știi.  Nimeni nu e de vină. Totul e bine așa cum este. Pentru că e doar un Joc. Inventat de Dumnezeu, într-o zi în care s-a plictisit să mai fie singur.

Ce pot sa zic?  Sunt recunoscătoare că fac parte din acest joc. Că e minunat, când începi să înțelegi regulile jocului. Și lucrul cel mai frumos pe care pot să-l fac, este să vă mulțumesc că sunteți parte din jocul meu.

                                                    Vă iubesc!

Melcul și Mercur retrograd

Ridic capul către ceas. Văleuuuuuuu... zece jumătate. Nu pot să cred! Cu greu îmi dezlipesc pijamaua de pe mine. Aia urâtă, lăbărțată, cu pete de cafea ancestrale, în care mă simt cel mai bine când mă duc la somn.  Stă lipită de piele ca si un staniol, de ciocolata topită in căldura soarelui. Ce se intamplă oare cu ilustra mea persoană? Moi, care de obicei, sunt pe pista de alergat înainte de răsăritul soarelui. Stau in pijama până în miezul zilei si joc jewels pe noua mea jucărie. Oare vine luna plină și mă transform într-un melc-codobelc, mare și lipicos? M-am uitat în oglinda dimineața, cănd mi-am pus zeama de morcov pe față. Ochii incă sunt la locul lor, nu-mi crește nici o casă peste omoplați. Am tras  chiar și draperiile să nu cumva să ajungă soarele la mine, să mă deranjeze, în a nu face nimic.Sau Doamne ferește, să mă deshidrateze în starea mea melcească.  

Ieri am avut preocupări ciudate, total necaracteristice unei doamne superioare. Am stat îngenunchiată în spațiosul meu living și am sters fiecare centimetru de podea, cu servetele umede ”multi surface” de la Lidl. Am ras cu unghia de la degetul arătător fiecare pată dubioasă, lipicioasă. Apoi am adunat intre degete mizeriile, mi-a fost lene să scot matura. Mă priveam de undeva din exterior, cu un surăs ușor ironic și-mi șopteam la ureche: draga mea îți pierzi uzul rațiunii. Asta nu ești tu! Poate, azi noapte am devenit un  walk in*.Vreun suflet ce rătăcea de eoni prin pădurea Baciului, decedat  dintr-o obsesie compulsivă pentru curațat podele, mi-o fi  luat locul. Și ce dacă? În profunda și înălțătoarea  mea preocupare de a face podeaua luna și bec, nu mă interesa, că ar exista această posibilitate, ca sufletul meu să fi fost schimbat, cu unul obsedat de curățenie. Bun venit în ciudata mea lume! O să te ceri singur afară, în mai puțin de o săptămână. Nu o să-ți placă coabitarea cu mine. La prima fază de dăi muci și plângi, cu siguranță vei fugi mâncând pământul. Așa că i-am dat voie să se desfășoare in plenitudinea acelui act măreț.

Starea a continuat și azi. E un pic deranjant, dar nu insuportabil. Dacă stau bine să mă gândesc, poate fi chiar plăcut. Să rămâi în acest aer de ”just stay”, așteptând ca viața să se întâmple. Iar ea, să persiste în refuzul ei de a se întâmpla. Poate deseară, poate mâine, poate niciodată... Oricât m-aș agita cu siguranță nu voi reuși să-l scot pe Mercur din retrogradare. Într-un final, am înteles de la astrologul de serviciu, el e responsabil de acest ”dolce far niente”. Să-i fie de bine!

 Fii binevenit în viața mea Mercur retrograd. Nu mă mai deranjezi, pentru că am învățat lecția!Am rabdare până  reintrii pe făgașul tău normal.Nu mă mai agit, Îmi fac un ceai negru cu șofran și coajă de scorțișoară. Îmi pregătesc o cadă de apă cu sare de Himalaya, , aprind un băț de tămâie, îl ascult pe Prem Joshua și mă afund în apă pănă la gât. Am răbdare până te hotărăști, și-mi dai voie să revin în propria mea viața. Până atunci, vorba lui Mircea Carp: să auzim numai de bine!

Vă iubesc!

*Walk in- persoană a cărui suflet original a fost inlocuit cu alt suflet, pentru o perioadă temporară sau definitiv

foto: zoo.ro

Dalai Lama si poporul lui

  Chipuri tibetane intr-o incercare facuta de mine. Enjoy!



        https://vimeo.com/77069589

Îmi lipsești!

M-am intors de 4 zile. Viața curge aproape în făgasul ei normal. Peste zi. În aparență. Noaptea insă plec înapoi. Pe străzile din Dharamshala. Simt pietrele sub talpa pantofului, izurile străzii, umiditatea pe piele, căldura, emoția, iubirea. Privesc chipurile oamenilor, văd ochii lor migdalați, zămbetul lor etern. Învîrt moriști de rugăciune, trimit mantra spre cer: Om mani padme hum.... Aud murmurul în ureche acompaniat de sunetele ancestrale ale instrumentelor din templu. Corpul reia rezonanța goarnei, celulele încep să vibreze in ritmul tobelor. Parcă stă să explodeze totul în interiorul meu. Plutesc într-un spațiu atemporal, urcând sute de scări. În somn nu obosesc, nu mi se taie respirația. Simt moliciunea șalului mov pe umeri, răcoarea șalvarilor. Și din nou izurile Indiei. Mirosul mîncării gătite pe stradă îmi inundă nările, gura mi se umple de salivă.

Pășesc lent pe fiecare treaptă, urc către cer. Orașul rămâne în urmă. Se așterne liniștea. Rămân doar eu și cerul brazdat de steaguri de rugăciune. Vântul aduce un nou miros. Pe cel al muntelui. Miros de ieburi tămăduitoare, de zăpadă, de puritate, de locuri netulburate de prezență umană. Mâinile îmi sunt grele. E un sul de steaguri între ele. Privesc la culoarea fiecărui steag, la fiecare nume incripționat pe ele. Sunt scrise stângaci cu un pix de împrumut.  Fiecare steag în parte are un nume. Ale  acelora care au scris în inima mea, oameni care m-au atins, oameni care m-au învățat lecția iubirii. O mână invizibilă prinde primul steag. E roșu, pe el stă scris numele meu și căteva cuvinte: fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume. Vântul Himalayei le fură  și le ridică către cer, înălțându-le către piscuri acoperite de zăpadă. Le văd cum plutesc încrustând numele voastre în azurul cerului. V-am slobozit către cele patru zări, în infinit, în etern, în spațiul inimii mele. Sunteți și acolo și aici. Ați ramas acolo plutind intre norii albi, dar v-am adus și înapoi, cu mine..... Pentru că m-ați atins cu literele iubirii. Ele nu pot fi șterse cu nici o radieră din Univers.

Liniștea e spartă de un huruit de motor. Râmân incă o vreme între lumi. Ciulesc urechile în speranța că aud respirația ta în patul vecin. În speranța că te aud urându-mi somnoroasă bună dimineața. Te aud.... dar știu că voi bea cafeaua singură și voi privi soarele răsărind deasupra pădurii Baciului.Îmi lipsești! Mă liniștește însă gândul, că e același soare care răsare deasupra Himalayei.Te iubesc!

          

                         Vă iubesc!

Are you happy today?

A treia zi pe drumuri. Am plecat din Dharamshala luni dimineața dacă stau bine să mă gandesc, e deja a patra zi. De fapt sincer, nu mai reușesc să țin socoteala. Am senzația că mintea mea a fost resetată. Nu mai percep timpul la modul la care o făceam până acum, cuvintele curg altfel, deseori parcă nu le mai găsesc izvorul în timp ce vorbesc. Azi e prima z,i în care călătoresc singură, mintea mea a început procesul de digestie. Bineințeles, printr-o  concentrare de emoție, care s-a finalizat prin inerenta vărsare de lacrimi. Se pare că devin expertă în a da apă la șoareci. M-am împăcat cu acest gând, cu timpul reușesc să trec și de jena expunerii la oprobiul public. Cui nu-i place, să nu se uite! Cum am mai zis de nenumărate ori, asta sunt, alta nu am.

S-a mai consumat un important capitol din romanul vieții mele. Întâlnirea cu Dalai Lama (cu  cel adevarat pentru cei care au îndoieli) totodată a doua vizită in India. De fapt  Dharamshala, nu prea se încadrează în ceea ce se poate numi ”adevărata” Indie. Orașul e considerat capitala în exil a Tibetului ocupat. Aici e guvernul în exil al tibetanilor, populația majoritara în orașul de munte este la fel, tibetană, tot aici se află reședința liderului spiritual al lumii budhiste, Dalai Lama.

Mă simt obosită fizic dupa nopțile petrecute prin avioane, autobuze ce te zgalțîie pâna in măduva oaselor.  Sufletul meu e intr-o stare de haos, bulversare, parcă am fost spălată intr-o imensă mașină de spălat cosmică,  apoi stoarsă zdravăn. Nu mai am direcție, repere, parcă plutesc undeva între o lume imaginară, fără ancore in realitate, Cunosc însă un secret care îmi dă o stare de liniște. Haosul e precursorul ordinii! Știu că dupa această stare, va veni liniștea, pacea.

Cel mai acut sentiment e DORUL. M-am tot întrebat, dorul de ce? De peisaje, piscuri de munte, de străzi, de culori, de mirosuri, gustul mâncării? Nu cred! Trebuie să fie ceva mai mult de atât. Am mai fost în locuri exotice, reveneam cu o mulțumire în suflet, dar niciodată cu un dor atăt de sfășietor. Dorul cel mai puternic pe care îl putem resimți în întruchiparea fizică e DORUL DE DUMNEZEU. Doar acesta te poate măcina atât de profund.Darul amerindienilor, stipulat în constituția Statelor Unite care zice: toți oamenii sunt creați egali.... înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile..... Viață, Libertate si Fericire , parcă răsuna cu forță înzecită acum în sufletul meu. De ce m-am simțit acolo între crestele Himalayei atât de ”în viață, liberă și fericită”? Eram oare mai aproape de Dumnezeu datorită altitudinii? Cu siguranță nu, e doar o glumă.

Un lucru e cert: chiar m-am simțit acolo mai aproape de Dumnezeu. Dar de ce acolo? Întrebarea îmi stăruie în mental. Pe măsură ce autobuzul înghite kilometrii, devine obsesivă.Care a fost acel lucru ce m-a facut să-l simt pe Dumnezeu atât de adânc în ființa mea?

 La o zdruncinătură de la  gropă incasată de suspensia autobuzului, a venit și răspunsul: OAMENII. Zîmbetul , pacea din ochii lor, liniștea pe care o citeai pe chipul femeilor bătrâne când îți dădeau binețe, învărtind morișca de rugăciune. Calmul călugarilor în robe vișinii. Compasiunea ce îți invada toți porii în prezența lor. Smerenia cu care își împreunau măinile, adresându-ți salutul Namaste. Umilința femeilor tibetane cu spatele încovoiat,  cănd treceau printre pelerinii așezați pe saltelele din templu. Stoicismul lor. Toate astea vorbesc de valori ”plăcute” lui Dumnezeu. Valori pe care nu le mai regăsim în societatea noastră apuseană, decat în puținele locurile neatinse de civilizație. Valori care nu pot fi cumpărate cu bani.  Eu le-am mai întâlnit  în satul izolat din Apuseni, unde mi-am construit cabana. Însă nu cu atâta  forță, ca în Dharamshala.

OMUL sfințește locul. Oamenii aceia  îl aduc mai aproape de tine pe Dumnezeu. Ei sunt fericiți oricît de puțin ar avea. Pentru ei fericirea e lucrul cel mai important. Din cauza asta,  te întreabă când îi întâlnești: are you happy today? Esti fericit azi? Acolo nu aveai cum să le răspunzi cu negație. Pluteai in permanență intr-o stare de fericire inexplicabilă. Îți era bine, orice se Întămpla. Cel puțin eu așa m-am simțit acolo. Nerăbdarea care îmi caracterizează viața aici, acolo a dispărut ca printr-un miracol. Nevoia de a controla fiecare secundă a vieții s-a risipit în inexistența timpului linear. A fost o lecție de viață de o forță incomensurabilă. Poți să dormi în stradă și să fii fericit. Fericirea nu e legată de mărimea contului bancar, de emblema de pe mașina ta, de marca hainelor pe care le porți. Fericirea e o stare a minții, pe care o ai sau nu o ai. E ca si povestea cu femeia gravidă. Nu poți fi gravidă doar un pic. 

Știam toate astea înainte de a pleca  încolo. Acolo au devenit însă experiență pură.Trăire, împărtășire. Cele mai valoroase lecții ale jocului cosmic sunt cele pe care le aduci la nivel de trăire. Am mai trăit toate astea pe Camino de Santiago. La un alt nivel. Acolo s-au materializat in comuniune cu sinele meu individual și în comuniune cu natura. Aici dimensiunea  fost dată de comuniunea cu OMUL. Au dispărut toate barierele care ne separă în societatea vestică: limba, culoarea pielii, forma ochilor, apartenența la o religie, mărimea contului bancar, metrii pătrați locuiți. Iar atunci când barierele dispar rămâne doar IUBIREA. Iar IUBIREA este egală cu DUMNEZEU.

Asta m-a facut să mă simt acolo mai aproape de EL. Asta îmi dă dorul nemăsurat. Asta face ca India să fie o destinație atât de râvnită în toate colțurile lumii. Sentimentul, că acolo ești mai aproape de Dumnezeu.

Nici nu am ajuns încă acasă și deja îmi doresc să mă întorc în Dharamshala. Simt chemarea până în adâncul ființei. Cu siguranță voi reveni acolo, la poalele munților Himalaya. Odată ce ți-ai ostoit setea de Dumnezeu dintr-o cupă atât de darnică, vei simți mereu dorul ambroziei. Voi lăsa însă, lucrurile să curgă in matca lor. Pentru că sunt sigură că Universul va pune piesele puzzle-ului în așa fel, încât să ajung din nou la gura cupei. Am să-mi ostoiesc setea și am să-mi șterg buzele cu dosul măinii. Iar la intoarcere voi dormi din nou pe podeaua aeroportului. Sforăind, doar o oră, cum îi șade bine unei doamne superioare ce mi-s.

           Am recitit, știu.... e cam dezlânat. Azi pot doar atât pentru că sunt descompusă și oricum:

                                                  Vă iubesc!

Călătoare în paradisul pierdut

Ești conștient de talpa dreaptă, ești conștient de talpa stânga, devii conștient de mâna dreaptă, de mâna stângă....  Coboram tot mai adânc în starea de liniște, către o zonă aproape necunoscută până acum. Spațiul din jurul meu se lărgea, devenea nimic. Mă afundam în el, ca într-un fotoliu imens, primitor, moale, trăind pacea unei seri de iarnă, în fața șemineului. Corpul se relaxa, liniștea pătrundea până la nivelul celulelor. Muzica nu mai urma calea ei normală prin canalul auditiv, o percepeam cumva intr-un mod bizar, nu mai puteam să fac separație între mine și notele muzicale. Curgea în spațiul interior, făcând parte din mine, vibram in rezonanța clopotelor tibetane, devenind tot mai ușoară cu fiecare secundă. Până a dispărut și ea. Secunda. Apoi și eu. Nu mai existam. Eram spațiu, eram nimic.

Ce înconjoară această experientă?- auzeam venind către mine fraza, repetâdu-se la infinit. Mintea mea căuta ceva palpabil, ceva material, ceva solid, ceva cunoscut, ceva de care să mă pot agăța.Mă irita că nu găseam nimic familiar, nimic din ceea ce cunoșteam. Exista doar întrebarea și eu... care de fapt nu mai eram. De undeva dintr-un spatiu neidentificat a venit revelația. Asta cauți: NIMICUL. Care a alunecat printr-o clepsidră.

Capul meu se odihnea pe umărul lui. Eram undeva într-o stare de semitrezie, incă somnoroasă. Am întredeschis ochii, am privit la soarele care răsărea din mare. M-am cuibărit și am întins nasul pentru primul  sărut de dimineață. Eram in raiul meu personal în care m-am refugiat mental, de sute de ori în  viața mea. Respiram aerul sărat al mării în  răsăritului de soare, îl simțeam în nări, de data asta. Eram conștientă de căldura trupurilor noastre sub pătură.  Respirați adânc și deschideți ochii – auzeam undeva în surdină. A cui e vocea, că nu e a lui? De ce vorbește la plural, suntem doar noi doi în cameră. Am realizat că aveam ochii inchiși. Totuși vedeam răsăritul de soare prin imensa pînză de păianjen, care acoperea spațiul deschis al geamului. Nu mai înțelegeam nimic. Eu sunt în camera de hotel și totuși aud vocea aceluia  care conduce meditația. Refuzam să deschid ochii. Mă simțeam în siguranță acolo unde eram în brațele lui.  Nu-mi doream altceva.

 Răzbăteau zgomote păna in zona timpanului,  mișcări, scărțâit de scaune, oftaturi. Nu mai înțelegeam nimic. Simt încă în jurul umerilor brațele lui, dar sunt conștientă  de  foiala din sală. Văd soarele răsărind din mare dar simt și atingerea celei de pe scaunul vecin.

Trăirea de la malul mării dispărea încet din simțire. Deveneam din nou conștientă de realitatea prezentului. S-a disipat mirosul mării, căldura celuilalt trup. Ședeam din nou pe scaun, auzeam rumoarea din sală. Lacrimi grase mi se scurgeau pe chip. Nu aveam puterea să ridic mâna ca să le șterg. Trăirea m-a epuizat.  Nu a fost doar imaginație, am fost din nou acolo, în paradisul pierdut. Într-o zi de  vară tărzie, tomnatică,o zi de mult pierdută în tumultul amintirilor mele. Am deschis ochii și mi-am amintit  leșul delfinului de pe plajă.

Vă iubesc!

Casă dulce casă

E un sentiment atât de reconfortant să devii un locuitor universal, să ai mai multe locuri pe care să le poți numi acasă. Nici măcar apartamentul în care locuiesc la Cluj nu e al meu, stau intr-un hotel, cu chirie, dar eu il numesc acasă. Pentru că e locul în care mă intorc de fiecare data, e locul unde îmi regasesc copiii, hainele în dulap, cărțile mele,mirosul meu, patul care mi-e cel mai familiar dintre toate.

 În fond ce inseamnă acasă? E locul în care ne întoarcem cu drag, e locul pentru care simțim acel dor mocnit, atunci când nu suntem acolo. Era o vreme în care aveam un singur acasă. Dar nu era o casă anume, era orașul în care mă născusem și crescusem. Orașul în care își doarme somnul de veci tatăl meu. Orașul în care mi-am adus pe lume copii, orașul în care mă așteaptă mama mea să revin la ea. Acum foarte mulți ani , fiind in Germania in vizită la rude, am făcut afirmatia că eu iubesc țara mea natală, orașul căruia  simt că îi aparțin. Aud și acum în urechi râsul batrjocoritor, al carei țintă am devenit, după această afirmație și întrebarea: ce poți să iubești la țara aia? Mai ales tu, care ești unguroaică?  Nu înțelegeam. Dar care țară ar trebui să o iubesc?

Eu nu am alta, asta e a mea! Bună- rea cum e, o iubesc!

 Iar în acest moment al vieții mele trăiesc un sentiment ce-mi dă o  împlinire extraordinară. Acela de a aparține mai multor ”acasă”. Să pot să zic că mă duc de acasă- acasă. De acasă de la Cluj, acasă la București. Pentru că acolo mă așteaptă oameni care sfințesc locul în care stau. Oameni care mi-au oferit un al doilea cămin, oameni care au fost alături de mine atunci când aveam nevoie. Oameni care au devenit familia mea adoptivă, care mi-au oferit căldură și iubire.  Mulțumesc sora mea Emilia și nepoata mea Ana !

Săptămâna trecuta am descoperit că mai am o casă. La Bran. Camera 9, la pensiunea Aron. A devenit tot casa mea. Datorită oamenilor care dau viață acelui loc. Mi-a devenit atât de familiar în cei doi ani și jumătate de când merg acolo, încat pot să numesc acel loc tot acasă. Mulțumesc Adina și Sandu!( Sandule! Ești singurul din lumea asta, care are dreptul să mă întrebe unde am stat până așa târziu)

Tot acasă sunt și la centrul Novum din Brașov. Am devenit  parte dintr-un angrenaj, creat de o femeie extraordinară. O ființă cum puține sunt în țara asta ( o spun cu mâna pe inimă) Un suflet care trăiește cu convingerea că avem puterea să schimbăm ceva în țara asta, dacă punem umăr langă umăr, iar cănd vorbește despre asta, ochii ei devin ca doua diamante. Pune pasiune în munca ei, o profesionista desăvârșită, crede în puterea transformării.  Mulțumesc Eniko!

Toată viața mea asta mi-am dorit: să merg acasă cu drag. Mulți ani mi-a lipsit această tihnă, de a-mi dori să mă  intorc acasă cu drag, căci: vai de omul care nu trage la casa lui! Acum am devenit milionară de acasă.Nu cred că găsesc cuvinte cu care să pot exprima bogăția de care am parte. Universul a fost darnic cu mine, iar eu sunt profund recunoscătoare pentru acest lucru.

Vă iubesc!

Iubire, așteaptă-mă că sosesc!

Am început să-mi îmbrac sufletul de sărbătoare. Ca înaintea  unui mare praznic. Au mai rămas doar  8 zile până să urc în avionul care mă va duce in India,  la Dharamsala.

India mon amour! Mă reintorc la tine. Prima dată când am plecat încolo, foarte mulți amici binevoitori au încercat să mă oprească, spunându-mi că nu am ce căuta in țara aia mizerabilă. Le-am dat ignor. La unii doar la figurat, altora ( prea vehemenți) la propriu. Și nu mi-a parut rău nici măcar o  fracțiune secundă. Pentru că m-am indrăgostit. Îmi  imaginez cum își freacă doamnele neuronii: aha, Judit cu o noua poveste de dragoste! Da e o nouă și veche poveste, iubirea mea pentru India.

Țara extremelor. Bogătia cea mai opulentă în contrast cu cea mai lucie sărăcie vazută vreodată.Țara in care regulile de igienă par să fie inexistente. Ieși din hotelul de cinci stele și calci direct in bălțile de urina.Cocioabe sărăcăcioase iși reazămă pereții de zidul castelelor. Orașele arată ca niște furnicare imense. Gălăgia asurzitoare a străzii. Regulile de circulație par să  fie inexistente. Mașini ce circulă în toate direcțiile, pe stânga, pe dreapta, oameni ferindu-se din fața lor. Paturi incropite din saltele destrămate, așezate pe caldarâm , casa în care își apleacă capul la somn mii de familii. Bărbați facându-si nevoile pe trotuar. Amarâtul de 35 de kg, care pedala la ricșa, ce urma să ne duca pe malul Gangeului. Da, toate astea ar fi putut să mi se pară șocante. Ar fi putut să dea dreptate galeriei care încerca să mă oprească să-mi indrept pașii încolo.

Eu însă m-am încăpățânat să plec. Pentru că știam: eu voi vedea partea miraculoasă. Magia acelei lumi de poveste. Zămbetul împăcat al celui ce-și învelește copilul culcat pe salteaua ponosită în stradă. Invitația de a mă așeza pe pamăntul bătătorit lângă  sufletul, care iși mănâncă unica masă, de pe o frunză de palmier. Mă îmbia să mănânc și eu un pumn de orez din porția lui. Misterul ceremoniei nocturne pe malul Gangeului, în sunetul a sute de tobe și clopoței. Culorile sariurilor, mirosul templelor, gustul mirodeniilor, cântecul călugărilor, răsăritul de soare pe Gange, frumusețea femeilor cu pielea tuciurie, eleganța bărbaților, sutele de zeități, tarabele întinse pe asfalt, templele cu statuile încremenite de sute de ani,  fumul încinerărilor, sadhu cu chipuri pictate în cenușa morților, vacile sfinte, gustul dulce al nanului, căldura soarelui, compasiunea lui Gandhi, versurile lui Tagore, căntecele lui Kapur, gustul masalei, aburul ceaiului, strălucirea Taj Mahalului la răsărit, puritatea statuilor erotice din Khajuraho, femeile ce smulg iarba fir cu fir, luminile ce plutesc noaptea pe Gangele întunecat. Aș putea să vă vorbesc despre India ”mea” ore în șir.

Iubire!- așteaptă-mă că sosesc. Te voi îmbrățișa din nou, te voi strânge la inimă., te voi gusta, te voi respira, te voi atinge, te voi iubi! Te voi turna în cuvinte, te voi împărți cu toți, să te cunoască și ei. Voi pleca capul in fața lui Dalai Lama și voi aduce cuvintele lui acasă pentru voi.

 Să mă așteptați, promit că mă voi întoarce!

                                          

 Vă iubesc

Aș fi putut să te iubesc!

Aș fi putut să te iubesc. Din toată profunzimea inimii mele. Dacă ai fi avut nevoie de iubirea mea. Așa cum m-ai lăsat să mă amăgesc. Așa am crezut, pentru o scurtă vreme. Că vrei să primești  ceea ce am eu de oferit.

Nu aș fi cerut  nimic în schimb. Nici să-mi dai averi, nici să-mi aduci luna de pe cer, nici să-mi construiești case, să-mi sapi fântâni, să-mi îngrijești copiii, să-mi cumperi mașini, să mă alini la bătrânețe, să-mi ștergi ochii când plâng, să mă aștepți în gară când mă adun de pe drumuri, să mă faci fericită, să mă cerți când sunt dezordonată, să mă faci să râd când sunt tristă, să mă ignori cănd sunt furioasă, să râzi de frustrările mele,  să mă încurajezi cănd îmi pierd nădejdea,  să-mi cari sacoșele de la piață, să-mi plătești chiria, să mă speli pe spate, să muncești pentru mine, să mă suni din 5 in 5 minute, ca să știi că sunt bine.

 Poate, aș fi vrut să  împarți toate astea cu mine.Fără sa cer.

 Iar eu, din supraplinul inimii mele ți-as fi împletit coroana de nestemate, să le atârni peste inima ta. Ca să cunoști iubirea mea. Din lacrimi ți-aș fi țesut straie de sărbătoare mătăsoase, ca să nu mai simți niciodată frigul . Din tot săpunul lumii, ți-aș fi făcut balonașe de săpun, ca să nu mai văd  pe chipul tău tristețea, niciodată. Aș fi adunat toți norii de pe cer, i-aș fi ferecat in colivii, să nu-ți mai umbrească  chipul. Aș fi mutat toți proștii din lumea asta, pe o insulă pustie, ca să nu te mai supere nici unul. Aș fi legat ciocul păsărilor,  să nu-ți  tulbure somnul dimineața. Aș fi mutat munții din loc, dacă ți-ar fi stat in cale. M-aș fi prefăcut surdă, ca să nu aud minciunile, oarbă ca să nu văd greșelile. Aș fi făcut  omletă dimineața, cafea, poate uneori aș fi prăjit chiar pâine.

Tu insă nu ai nevoie de nimic din toate astea. Poate.....de cafeaua de dimineață. Aia poți să ți-o faci și singur. Iar eu am să mă straduiesc din răsputeri să te blurez pe ecranul vieții mele. Până devin amnezică. Voi smulge toate amintirile, bune- rele,  le voi sufla in baloanele de săpun. Să urce la ceruri să le inghită corbii, să sughită miros de lavandă. Sau să vomeze curcubee.Poate va ajunge unul dintre ele pâna la tine. Să-ți amintească:  undeva în lume e o femeie, care te-a  iubit. Așa, la timpul trecut, ai înțeles bine.

Da,  ți-as fi făcut și omletă dimineața în timp ce te uram, pentru că miroasă a ouă în casă. Dar, te-aș fi sărutat pe ochi în timp ce îți  puneam ouăle pe farfurie. Mi-aș fi băut abia apoi cafeua. Ca o doamnă superioară ce sunt.

Plec mai departe. Aici nu a mai rămas nimic. Nici ecoul liniștii. Nici dorul, nici dorința. Poate un strop de melancolie și o certitudine: aș fi putut să te iubesc. Nu stiu pâna când.... dar aș fi putut să o fac!

                              Vă  iubesc!



                         http://www.youtube.com/watch?v=EVs_MPpylH4