În așteptarea ozeneului

A naibii vreme ploioasă, a naibii dietă, a naibii tristeţe, a naibii ţigări, a naibii kilograme, a naibii dureri musculare. A naibii toate!

Parcă vine sfârşitul lumii. A fost amânat cu câteva luni. Că l-am tot aşteptat de la primul portal deschis în octombrie, apoi în noiembrie, apoi a venit şi 21 decembrie şi tot nu ne-am înălţat nicăieri. Apoi au zis că e echinoxul, apoi luna plină, apoi luna goală, apoi 23 august şi tot nimic. Suntem tot aici, nu ne-am înălţat de loc, din contră. Mult trâmbiţată” înălţare” e nicăieri.

 De dimineță m-am trezit cu speranța că va veni chiar azi. Aştept din clipa în clipă să coboare pleiadienii ori marţienii, ori Kyron, ori Arhanghelul în persoană, cu un mare ozeneu şi să mă ducă undeva într-o lume roz, unde să-mi cânte coruri de îngeri cu harpe fermecate, totul să fie o eternă pace şi fericire, să mă întâlnesc cu Buddha, cu Isus, cu Lao Tzu, cu Zamolxe şi alţi Mari. Să mă ţină măcar unul dintre ei la piept, să mă mângâie pe cap şi să-mi spună că e GATA. Începând de azi nu voi mai primi” delivery-uri” la uşa mea. Universul s-a hotărât să nu-mi mai trimită camioane întregi de probleme existenţiale de rezolvat, că ştie, am fost cuminte şi le-am rezolvat pe toate. Rând pe rând, câte una, încetişor. Mi-am însuşit toate lecţiile care mi-au fost trasate, le-am băgat la cutie, le-am rumegat, le-am mestecat, le-am înţeles, le-am conştientizat, le-am sublimat, le-am împărţit, le-am despărţit, mi le-am asumat, mi le-am însumat. Am făcut de toate cu ele. Şi încă tot mai sunt. Mai rămân şi pe azi, şi pe ieri şi pe mâine. Ca să ajungă pentru o eternitate. Să fie abundenţă, să pot da şi la prieteni şi la duşmani. Chiar şi la vecini dacă cer o porţie. Promit că nu le dau cu împrumut. Sunt darnică, nu vreau să mi le restituie.

 M-am mutat de pomană la hotel, lângă pădurea Baciului, în speranţa că voi fi prima care află marea veste: au sosit. Am tras cu ochiul de dis de dimineaţă, n-a aterizat ozeneul. Nu se aude nici un cor cu voci androgine, nici o harpă. Doar sunetul maşinilor care trec neîncetat pe sub balconul meu. Şi o voce care-mi şopteşte la urechea stângă: până să pleci mai trebuie să te chinui. Mai avem pentru tine! Stai liniştită nu te agita foarte tare. Azi nu e nici un sfârşit. L-ai confundat cu sevrajul alimentar.

                                                           Vă iubesc

Cine ești tu?

Acum câțiva ani am participat la un workshop care se numea Cine ești tu? Undeva la o pensiune draguță prin Moeciu, dacă bine țin minte. Era vreme friguroasa, nu aveam incălzire in camere, apă caldă la dușuri, aveam în schimb, interdicție la telefon și program spartan cu trezire la ora 5 dimineața. Pe la 5 jumătate eram deja așezați câte doi, față in față,  interlocutorul îți arunca în plină figură intrebarea: Cine ești tu? Rețin furia pe care o simțeam crescând în interiorul meu la auzul ei. Nu-mi venea nici un răspuns pertinent. Simțeam doar furia crescând, pentru că nu mă lăsau să-mi duc la capăt rutina de dimineață cu căscatul,cafeaua, țigara, dușul. Priveam la cei din jurul meu, toți erau morocănoși, aproape nimeni nu vorbea. A durat 4 zile, am plecat de acolo fără să aflu cine sunt.

 Ce aș raspunde acum, la o distanță de 5-6 ani?

Acum aș spune că cea mai puternică amprentă asupra noastră, o pune familia în care ne naștem. Educația pe care o primim, bagajul emoțional pe care îl aducem cu noi. Faptul ca suntem crescuți într-un mediu iubitor in care ne simțim în siguranță, lipsit de milioane de interdicții, limitări inutile, poate să ne ajute să devenim niște adulți încrezători, care au curajul să-și asume viața. Mediul familial este acela, care are o influență majoră asupra modului în care ne vom juca mai tîrziu rolurile în societate.

Mi-am pus de atîtea ori întrebarea: oare școliile prin care trecem au vreo influență in definirea adultului de mai târziu? Cu siguranță DA. Nu vreau să fac o analiză comparativă, între scoală prin care au trecut părinții mei, eu, apoi copiii mei. E un subiect mult prea vast ca să mă apuc sa-l despic.

Am mai gasit o listă lungă cu cea ce mă definește ca om, intr-un anumit moment al vieții mele: trecutul meu, prietenii pe care îi am, iubiții, iubitele pe care îi  aleg, familia pe care mi-o întemeiez, meseria pe care o fac, modul in care îmi cresc copiii, locuința in care locuiesc, mașina pe care o conduc, locurile spre care plec în vacanță,  cărțile pe care le citesc, filmele la care mă uit, muzica pe care o ascult, hobby-urile pe care le am, kilogramele pe care le car dupa mine, hainele pe care le port, restaurantele pe care le frecventez si probabil incă multe altele. Toate astea însă mă definesc ca entitate socială, materială.

Dar ce mă definește ca ființă, dacă aș da la o parte toate astea?

 În acest moment al vieții mele, pe mine personal, convingerea  că adevărata mea natura omenească este parte din ÎNTREG. Faptul, că am reușit să aduc la nivel de experiență această trăire, că am devenit conștientă de interconectarea cu tot cea ce este în jurul meu, identificarea cu incomensurabilul, indestructibilul. Mergând mai departe, revelația că, sursa suferinței stă in iluzia separării de ÎNTREG, mă definește, implicit și ca ființă socială.

Certitudinea a fost construită din trăiri care au durat fracțiuni de secundă. Însă odată accesată, devine ireversibilă. Devine un reper în viața ta, de unde nu mai am drum de întoarcere. Îți schimbă viziunea globală asupra existenței. Înveți că esti ceva, ce depașește numele și înfațișarea ta. Te responsabilizează in moduri uneori ciudate, pentru cei din jurul tău. Stii că ești parte dintr-un joc vast, ți-ai asumat niște roluri pe care ești nevoit să le joci. E momentul in care strănsoarea cedează, suferința se diminuează cu fiecare zi ce trece. Nu te mai sperie lumina sau întunericul, pe care le întrezărești în interiorul tău, inveți să le accepți făcând parte din tine. Viața devine magie pentru că ȘTII: nu există rău sau bine. Există doar experința in derulare.  

Răspunsul pe care l-aș da acum e simplu : EU SUNT CEL CE SUNT! Pentru mine workshopul s-ar temina in 20 de secunde, fără alte filozofii.

Vă iubesc

foto: moi

Sony, cavalerul meu salvator

Sunt in autocarul care mă duce către București. Fac lunar acest drum, călătoresc de la Cluj către capitală cu acest mijloc de locomoție; bineințeles din motive financiare. E cel mai ieftin dintre toate.

 Mama mă căinează de câte ori pornesc la drum, îmi plânge de milă: săraca copilă, ce greu își câstigă pâinea.Împreună cu prietenele ei  pensionare, pun la cale diverse strategii,să mă angajeze funcționar la stat ( adica la nefăcut nimic). Pe mine nu mă deranjează de loc aceste drumuri lunare, chiar îmi plac. E un timp pe care mi-l aloc doar mie. De obicei citesc câte o carte, ascult muzică, ma uit la  un film sau pur si simplu privesc peisajul. De exemplu în acest moment scriu.

În toată povestea asta cu călătoriile există un singur lucru care mă irită. Noroc că există in era  modernă, gadgeturi care mă  ajută să depașesc această stare de iritare cu ușurință.  Din genul, cu care pot să-mi astup urechile șă să dau muzica la maxim, să-mi bubuie tobele in cap până îmi ies  ochii ca la melc.

Oamenii care vorbesc la telefon interminabil, ei sunt cei care îmi cauzează nevoia mea de izolare fonică. Chiar in acest moment pe scaunul din spatele meu stă o ”cucoana”, care de 300 de km incheiați vorbește la telefon. În scurtele momente, când intre doua piese de muzicale, se face  liniște în căști, o aud cum turuie într-una. Despre te miri ce: rețete de prăjituri, contracte de mii de euroi, murături. Subiectele ei sunt inepuizabile. La fel  am călătorit odată cu o tânără care a vorbit la telefon din momentul in care s-a urcat in autbuz in Cluj, până a coborât in București. Dacă ar fi spus ceva interesant, în toată invălmășeala de fraze povestite, aș fi putut  scrie un roman despre viața ei. Atât că nu l-ar fi citit nimeni, nu ar fi conținut nimic epic.

M-am tot gândit, ce îi împinge pe acești oameni sa-și etaleze viața în fata altor 40 de călători, să-și spele rufere murdare in auzul tuturor? Singura explicație acceptabilă pe care am gasit-o: le este frică să rămână singuri cu propria lor persoană. Un drum lung de 8-9 ore te confruntă cu ”oglinda” și s-ar putea să nu fii foarte mulțumit de ceea ce vezi acolo. Te întâlnești cu propriile tale gânduri și nu gasești nici un orgasm intelectual printre ele. Preferi să-i poluezi pe ceilalți oameni- cu care ești obligat să rămâi ferecat preț de 9 ore in spațiul strâmt al autobuzului- decăt să privești in adâncul tău.

Nu mă pot supăra pe ei. Trebuie să fie o senzație cumplită să nu poți rămâne în compania propriei tale persoane nici macar pentru o scurtă perioadă de 5 minute. Să fii nevoit să atârni tot timpul pe spinarea cuiva ca să te poți simți în elementul tău.

 Noroc că eu am găsit soluția de a  mă autoexclude din viața lor socială . O investiție intr-o pereche de căști Sony și problema mea a disparut.. Cînd sunt cu ele pe urechi, pot sa vorbească la telefon toți calatorii deodată, eu nu-i mai aud. Am să fac totuși o sugestie conducerii companiei Dacos. Așa cum au pe geamuri anunțuri,care te avertizează că e interzis să consumi alimente in autobuz, ar trebi sa pună niste flyere, prin care să anunțe călătorii, că vorbitul îndelung la telefonul mobil poate provoca tumori pe creier. Poate asta ar pune o cărămidă la nivelulul de autocunoaștere al cetățeanului, pribeag pe meleagurile patriei. Poate mi-ar reduce si mie poluarea cu decibeli!

                                                                           Vă iubesc

Red or blue pill?- sau libertatea de a alege

 Vedeam în zare morile de vânt învârtindu-se leneşe, încercând să mă provoace cum l-au provocat odinioară pe rătăcitorul cavaler pe nume Don Quijote de la Mancha, vestitul erou al lui Cervantes. Incepusem să ţes o paralelă între personajul legendar şi noi, cei care străbăteam în epoca modernă Spania. Eram oare şi noi doar nişte idealişti în căutare de aventură? Sau suntem cei care se situează mai aproape de adevăr prin nebunia noastră de a refuza să devenim prea serioşi? Trăim oare smintiţi de căutarile adevăratului sens al vieţii în încercarea noastră de a ne apropia de înţelepciunea primordială? Asemeni acestui hidalgo, suntem rătăcitori în spaţiu şi timp în eforturile noastra de a reînvăţa să visăm, avizi de renaştere din cenuşa propriei noastre existenţe. Societatea în care trăim se aseamănă tot mai mult cu scena unui teatru absurd, iar noi refuzăm cu înverşunare să fim actori în această piesă de teatru în care am fost distribuiţi fără voia noastră. Suntem noi cei care încercăm să ridicăm nebunia firii la rang de întelepciune?  Stă scris în 1 Corinteni 1, 27: ”Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari”.

Aşa fusesem catalogată de mulţi înainte de a porni la drum: nebună, scrântită. Şi sigur că nu sunt unica în această postură. Dar nu voi renunţa niciodată la această “nebunie” care îmi împrospătează viaţa, această dulce nebunie care îmi dă puterea de a-mi identifica visele şi curajul de a le duce până la capăt, care îmi dă posibilitatea să-l iubesc şi pe frate şi pe “tâlhar”, această nebunie care îmi dă forţa să zic lucrurilor pe nume, această scrânteală ce-mi dă curajul să mă “dau” pe mine. E o nevoie intrinsec fără de care nu cred ca aş putea trăi.

Asemeni lui Neo, am libertatea să aleg ce pastilă înghit: pe cea albastră, sau pe cea roşie. O înghit pe cea albastră continuând să fac figuraţie în piesa în care m-a distribuit cu forţa ipocrizia socială, iluzia acestei lumi materiale, sau aleg pastila roşie şi voi putea să trăiesc în propria mea “Ţară a minunilor”, să cobor în adâncuri, să mă dezidentific de rolurile ce mi-au fost sădite cu atâta grijă în minte? Pot să-mi iau oare libertatea de a hotărî care este pentru mine lumea “reală”? Lumea în care mintea este aceea care scrie scenariul şi face regia filmului meu, lumea în care “Mini me” îmi dictează paşii pe care trebuie să-i fac după intrarea în scenă, sau cobor în inimă abandonând încercările de a înţelege lumea trecând-o prin filtrul gândirii, lăsându-mă apoi pradă emoţiilor generate de aceste gînduri?  Răspunsul este: da, sigur că pot să aleg, dar aici vine marea încercare. Care este mecanismul de funcţionare al acestei alegeri? Eu nu joc în Matrix, Morpheus nu stă cu palmele întinse în faţa mea cu cele două pastile. Cât ar fi de simplu! Eu trebuie să-mi iau singură decizia, să decid cum fac să pot coborî în inimă, să acced la libertatea mea interioară care nu are nimic de-a face cu mintea mea, cu corpul fizic, cu măştile ce le port în lume, de mamă, fiică, iubită... Care e mecanismul care mă trezeşte din figuraţie în teatrul absurd, cum fac să îndepărtez voalul iluziei care încearcă să mă convingă că “eu” e această fiinţă în carne şi oase care nu are nimic transcendent, sunt doar pionul de pe tabla de şah? În teorie ştiu ce trebuie să fac, practica mă dă de pământ. 

                                            Vă iubesc

Fragment din El Camino, pelerinaj catre sine

foto. meltfund.com

Lecția de fericire

 Ieri o  bună prietenă  s-a oferit să mă învețe să fiu fericită.Nu oricum, tot timpul.

 În prima fază, trebuie să recunosc, era să cad de pe scaun. În faza a doua, undeva in adâncul sufletului, am simțit o revoltă profundă. Nu înțelegeam care era motivația ei.Par a fi o persoana atât de nefericită, încât e nevoie sa vină cineva din exterior să mă învețe fericirea?

Eu personal nu simt nevoia de lecții de fericire. În al doilea rând, nu cred că am nevoie de fericirea altuia. Pentru că ea- prietena- nu ar putea să mă învețe fericirea mea, doar a ei. Întrebarea care se pune: oare eu aș fi fericită cu fericirea ei? Mă îndoiesc.

Am un singur regret. Am uitat să o rog să-mi dea definiția fericirii.  Fericirii mele, nu a ei. Dacă vroia să mă învețe fericirea, trebuia să știe ce înseamnă  pentru mine. Aici iarăși am o mare indoiala. Nu de alta, dar uneori nici măcar eu nu știu, cum ar putea să știe altineva?

Recunosc, am si eu momentele mele proaste.Uneori aș putea zice, chiar foarte proaste. Nu fac altceva decât să stau intinsă pe covor și îi dau muci. Si ce dacă? Asta sunt eu. Alta nu am. Fără aceste momente aș putea să știu când sunt fericită? Cu siguranță,nu. Ca să știu cum e când ești fericit, trebuie să am și momente de nefericire. Am învățat să simt,când transportul de ”rahat” se apropie de ușa mea. Bate politicos la ușă. Îi deschid la fel de politicos, că doar nu mă aștept la un camion plin cu rahat. ZBANGGGGGGGGGG.... iau în plină figură livrarea și mă delectez o vreme cu ea. Iau lopata și încetișor îmi ”împrăștiez” îngrășământul în grădină.   

În ultima vreme, livrările devin tot mai rare. Mai consistente, e adevărat. Cu cât e mai consistentă livrarea, cu atât lecția pe care o învăț e mai profundă. Știu că am venit in această viață să invăț. Iar dacă școala cere si momente penibile, asta e. Le accept, sunt ale mele. Încerc să le înțeleg, să le integrez in viața mea și să merg mai departe. Dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar în acele momente, nu pot să zic, că sunt nefericită. Doar tristă. Iar tristețea am reușit să o integrez, ca făcând parte din viața mea. Asemeni unei  dureri de cap. Când ma doare capul, nu ma duc la abator, ca să rog un măcelar iscusit să mi-l amputeze. Am rabdare pâna îmi trece. Mai înghit câte un antinevralgic, mai bag câte un somn. Pentru că am învățat -  trebuie să am răbdare cu ea, va trece.

Așa și cu tristețea. Am răbdare cu ea, știu că se termină, mai devreme sau mai târziu.  Diseară sau mâine dimineață voi fi din nou fericită. Voi privi la soarele care răsare, voi auzi păsările cântând și primul născut sforăind în living. E suficient! În plus voi avea satisfacția că am mai trecut un examen cu brio. Pot sa fiu din nou fericită!

                  

                            Vă iubesc

foto: moi 

Iluzia pe tabla de șah

Următoarea întrebare era: cum manifest spiritualitatea în viaţa de zi cu zi? Răspunsul care mi se pare în acest moment corect este renunţarea la a încerca să controlez totul: trecut, prezent, viitor, pe ceilaţi jucători. Frica este cea care ne determină această încercare.

Am primit de-a lungul drumului nenumărate exemple care demonstrau că e imposibil să deţin controlul. Viaţa mi-a demonstrat acelaşi lucru. Însă eu încerc cu îndârjire să deţin frâiele. Rezultatul? Suferinţa! Încerc să controlez ceea ce sunt, îmi pun etichete de nevolnică, intolerantă, neiubitoare, neputincioasă, sarcastică şi multe altele, paleta e multicoloră. Încerc să controlez viitorul... E de-a dreptul hilar! În teorie ştiu că e imposibil, nu am cum să controlez ceva ce e într-o permanentă schimbare. Mintea însă vrea tot timpul câte ceva: fericire, bucurie, pace, iubire, bogăţie, linişte. În permanenţă e acolo să-mi spună că pot avea toate acestea doar dacă deţin controlul: dacă faci asta, mâine vei fi fericită, dacă faci cealaltă, mâine vei trăi pacea eternă. Iar când te trezeşti “mâine”, îţi dai seama că toate astea erau doar nişte iluzii. Socotelile tale erau total eronate, încă eşti tot aici, pe tabla de joc. Îţi joci rolul în “divina comedie”, alături de ceilalţi jucători, faci eforturi să-i atragi şi pe ei în jocul comun, să îi distribui în roluri inventate de tine, să le atribui calităţi sau defecte proiectate peste ei de mintea ta, creezi dependenţe, încropeşti scenarii siropoase în care fiecare are rolul lui bine determinat în viitorul tău. Îl pui pe fiecare într-un sertăraş, lipeşti o etichetă cu categoria fiecăruia: tu, X, ai obligaţia să-mi asiguri siguranţa, tu, Y ai obligaţia să mă faci bucuroasă, tu, Z, ai obligaţia să mă ajuţi să-mi manifest feminitatea, tu, Q, ai obligaţia să mă distrezi, tu, K, faţă de tine am eu obligaţia să te fac fericit, iar tu, R, ai obligaţia să-mi aduci fericirea eternă. Simţi o nevoie anume, scoţi un sertar, mai schimbi personajele dintr-un sertar în altul. Mai mare e surpriza când deschizi un sertar şi îl găseşti gol. Protagonistul a plecat, sătul de distribuţie...

Fragment din El Camino, pelerinaj către sine

foto:zenstudio.ro 

                                   Vă iubesc

Vocea reală și comunicarea

Privește-te in oglindă și spune o frază. Ascultă-ți vocea! O recunoști? Este vocea ta adevărată? Este vocea aceea care este conectată la sinele tău autentic? Ori e o voce pe care ai imbrăcat-o alături de una dintre multiplele măști purtate în timpul zilei?

Dacă simți că nu e a ta personală, încercă să mai spui o  frază. Caută vocea ta adevărata! Mai încearcă! Reușești? Eu sper din toată inima că DA. Pentru că vocea ta adevarată face conexiunea cu sufletul tău,este una dintre cele mai puternice si sublime mijloace de comunicare interumană.

Căutarea vocii tale reale este o călătorie către cine ești cu adevărat, o cale spre depăsirea  convingerior  limitative și a ideilor eronate despre tine.

Exprimarea sinelui tău real, este o nevoie umană de bază. Vocea ta stă la baza comunicarii cu semenii tăi. Ea exprimă nevoia ta de a fi ascultat, de a fi văzut.  Când începi să o folosesti , te vei exprima din zona adevăratului tău eu. Și te vei adresa adevarătului lor eu. E zona in care începe adevărata comunicare, atât de absentă in viețile noastre.

Încearcă să-i observi azi pe cei din jurul tău! Ai să vezi cât e de ușor îți dai seama câți din interlocutorii tăi iși  folosesc  adevărata lor voce. Vei ramâne surprins cât de puțini o fac. Puneți intrebarea: de ce?

 Apoi fă un efort!Foloseste-ți adevărata voce, măcar preț de o oră.Dacă reușești să o găsești.Vezi cum te-ai simțit! Să-mi spui și mie!

Vă iubesc!

Contract cu primul născut ( fragment)

 Copilaşul dormea liniştit. Era obosit de frigul care i-a mângâiat, pentru prima dată în viaţă chipul lui minuscul. Am desfăcut păturica şi am început să-l studiez. Mânuţele, cu degetele ca nişte mărgeluţe. Avea unghiuţe lungi, albe. I-am sărutat fiecare degeţel. Apoi i-am privit picioruşele strâmbe. Le-am sărutat şi pe alea. Când îl desfăceam din scutec, ele reveneau automat la poziţia în care a stat în uterul meu. Le aduna asemeni unui yoghin. Era comic stând pe spate în lotus. I-am zâmbit, i-am mângâiat feţişoara galbenă de la icter. S-a strâmbat în somn, a scos limba la mine ca şi cum ar fi vrut să-mi spună: lasă-mă să dorm, am făcut drum lung să ajung la tine, acum sunt obosit.

Am semnat amândoi un contract în lumea astrală, a venit printre stele, găuri negre, asteroizi, comete, a călătorit mii de ani lumină, s-a cerut politicos în viaţa mea. Atunci însă nu ştiam toate astea, credeam că l-a adus barza, l-a plantat în burta mea, ca  să-l aduc în lume. Acum iată-ne pe amândoi stând pe patul conjugal. El relaxat pentru că nu uitase încă, ştia că totul va fi bine. Eu panicată, pentru că uitasem deja totul. El zâmbea, mulţumit de faptul că mă găsise, nu a aterizat pe pistă greşită. Eu eram crispată pentru că totul era necunoscut, nou, viaţa mea se schimba radical. L-am luat în braţe, i-am lipit inimioara de inima mea, am inspirat izul de bebeluş. Mirosea a lapte şi inocenţă. Îi simţeam inima aşternută peste inima mea, băteau în acelaşi ritm. Cunoşteam acele bătăi, le-am simţit în corpul meu şapte luni şi jumătate. Respirăm împreună, mă relaxam încet. A reuşit să-mi transmită pacea lui. Fiecare respiraţie parcă îmi şoptea : stai liniştită, totul va fi magie, e doar un joc. În care vom învăţa despre noi, despre ceilalţi, vom râde împreună, vom plânge împreună, vom împărţi bucurii, ne vom certa, ne vom împăca, vom urca, uneori vom coborî. Tu mă vei învăţa despre viaţă, despre ce e bine şi rău, despre iubire, suferinţă, demnitate, îmi vei da valorile tale. Mă vei învăţa să merg, să vorbesc, să mănânc, să fac o mie de lucruri mărunte, mă vei certa, mă vei pedepsi, mă vei ierta, mă vei iubi. Te voi învăţa şi eu câte ceva. Cea mai grea lecţie va fi să mă iubeşti necondiţionat, să nu ai aşteptări de la mine, să ai răbdare, să mă iei în braţe apoi să mă laşi jos, când îţi voi cere. Te voi învăţa cum să plângi pe ascuns, cum să râzi din toată inima, cum să renunţi, cum să accepţi, cum să rezişti după lungi nopţi nedormite, cum să zici NU, cum să zici DA., Mai târziu, va trebui să înveţi cum să mă împarţi cu o altă femeie. Linişteşte-te, e doar un joc pe care îl vom juca împreună. Începând din această clipă în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare minut. Sunt parte din tine, nimeni şi nimic nu va putea să taie această legătură. Vom fi acolo împreună pentru eternitate. E inutil să-ţi faci griji.

L-am ţinut aşa până a început să se smiorcăie. Din acea clipă am ştiut ce am de făcut.

                                             Vă iubesc

Scrisoare către un iubit aproape imaginar

Să ştii că nu-ţi scriu ŢIE, îmi scriu mie. Cuvintele nu-s despre TINE, sunt despre mine şi uitare.

M-am pierdut azi în pădurea fantomă. Ascultând la căşti muzica TA. Ca să-mi amintesc. Nu reuşeam de loc! Enervată am smuls căştile din ureche - mai bine ascult liniştea pădurii. Cea mai ciudată linişte, din cea mai ciudată pădure.Se auzea doar sunetul frunzelor uscate sub talpa pantofilor de alergare, respiraţia sacadată şi bătăile inimii.

Așa am reuşit să-mi amintesc: LINIŞTEA. Cea mai ciudată linişte dintre toate. E acolo, îngropată adânc. Nu se poate uita.

 Am renunţat însă, să mai încerc să-ţi văd ochii. Mi-e imposibil. Chipul reuşesc să ţi-l văd - încă. Însă ochii s-au şters. Nu mai ştiu cum e lumina din ei. Nu-mi mai amintesc privirea.

Încă mai ştiu cuvântul ce mi-l şopteai la ureche. Dar nu şi şoapta. Au rămas doar literele - înşiruite una după alta.

Încă îmi amintesc mângâierea, dar nu şi căldura ei.

Îmi amintesc sărutul, dar nu şi buzele.

Oricât încerc, nu mai reţin ce mi-ai răspuns la întrebarea: tu faci scame în buric?

 Am auzit cum s-a frânt o creangă în pădure. M-am oprit să văd cine îsi permite să mă deranjeze în eforturile mele de a-mi reaminti. Erau doar două căprioare. Le - am invitat să alerge cu mine. M-au privit, încercând să se hotărască. S-au hotărât - au plecat în direcţie opusă.

Am rămas din nou singură cu reamintirile. Tot mai vagi, tot mai şterse. Imaginile devin bruiate, ceţoase. Încerc să risipesc ceaţa de pe ele. Reuşesc câte un moment, dar se aşterne din nou. Mai densă, mai lăptoasă. Nu-mi place în ceaţă, e rece şi umedă şi fără fluturi. Am minţit când am afirmat că nu-mi plac fluturii. Oare vei putea să mă ierţi vreodată?

Eu te-am iertat. Pentru că nu era nimic de iertat. Am pus sabia în teacă, am renunţat la bătălii. M-am iertat şi pe mine. Pentru că uit. E uman să o faci. E o formă de autoconservare a speciei. Să ştergi din memorie trecutul. Ca să poţi trăi prezentul.

Nu mă lăsa să-ţi uit chipul! Nu vreau să stau în faţa ta, să te caut în mulţime. Să am nevoie de cuvinte ca să te recunosc. Să am nevoie, să te fac să râzi, ca să ştiu cine eşti.

O veveriţă mi-a tăiat calea. I-am zâmbit. S-a oprit pe o creangă şi m-a privit curioasă. Mi-a zâmbit. Ciudat! Veveriţele nu zâmbesc. Asta era una specială. Pentru că ştia: liniştea,nu poţi să o uiţi niciodată. Ea rămâne acolo, în inima ta. E pauza între două uitări, raza de soare în adâncul ceţii.

                                                         Vă iubesc!

Dacă spui cuiva, te omor!

Căldura asta bolnăvicioasa mă secătuieşte de toată vlaga. E atât de cald, încât nici gândurile nu mai au putere să circule prin creier. Am primit în ultimele zile mai multe provocări, teme despre care să-mi dau cu părerea: autenticitatea, singurătatea în doi, lipsa de asumare, femeia puternică din spatele bărbatului. Creierul meu refuză să stoarcă vreun gând epic.Mă mut de dimineaţa, de pe un scaun pe altul, de acolo pe canapea, încep câte o frază, dar nu reuşesc să o duc la capăt. M-a părăsit oare Muzul? O fi plecat să peţească pe altcineva?

Dacă stau bine să mă gândesc motivul e altul. Creierul meu e preocupat de altceva. Legat de o revelaţie pe care am avut-o sub pădure, acum câteva zile, în meditaţia de după exerciţiile de dimineaţă. E revelaţie cutremurătoare, foarte tristă legată de copilăria mea fragedă. A ieşit la suprafaţă din subconştientul meu, în urma unui mesaj primit in zorii acelei zile, de la” astroloaga de serviciu”, Adinuța mea dragă: caută frica ta cea mai mare! Am căutat-o şi am găsit-o! Am bătut la uşa subconştientului meu, ea s-a deschis, m-am confruntat cu o amintire odioasă, refulată acolo de aproape o jumătate de secol. Atât de odioasă, încât după câteva ore am îngropat-o la loc. Însă, odată scoasă la lumină nu mai vrea să fie reîngropata. Se cere a fi acceptată, dizolvată.

În mod straniu nu simt nici o supărare faţă de omul din acea amintire. Coborâm în întruchiparea fizică împreună, grupuri de suflete. Semnăm între noi” contracte” prin care ne asumăm anumite roluri, pe care dorim să le experimentăm în această viaţă: familii,  abuzați-abuzatori, victime-călăi, părinţi - copii, parteneri de viaţă. Această înţelegere m-a făcut să nu-i port ranchiună acelui suflet care m-a rănit. Îmi este însă greu, să trec peste durerea reamintirii, chiar dacă asta m-a ajutat să înţeleg mecanismele de funcţionare a relaţiilor din viaţa mea. Am reuşit să conştientizez de ce am atras un anumită tipologie umană, toate fricile care le aduceam în relaţiile mele, nevoia de a scoate sabia ori de câte ori se apropia cineva de mine. Dacă mă gândesc, finalmente am primit un foarte mare CADOU. Să poţi înţelege în profunzime rolurile pe care le joci, să ai puterea să-ţi asumi că eşti singurul responsabil pentru scenariul vieţii tale, nu e puţin.

 Întrebarea care se pune este: ce fac cu cadoul? Mă va ajuta oare să repar acolo unde până acum de fiecare dată semănam vânt? Voi reuşi să mă detaşez de nevoia de a căuta abuz în toate vorbele, gesturile, privirile? Nu ştiu răspunsul. Ştiu un singur lucru: trebuie să merg mai departe, iertând copilul interior, pentru că m-a făcut trăiesc o viaţă întreagă cu sabia scoasă, gata de luptă. E vremea să las în urmă imaginea fetiţei îmbrăcată în rochia roz cu picăţele, ţinând păpuşa la inimă, în timp ce-i şopteşte: nu-ţi fie frică, sunt aici cu tine! Pentru că acum înţeleg gestul ei!

Vă iubesc

Imagine Ignacio Nunez

El Camino, mon amour

Rânduri pe care le-am scris a doua zi după ce am terminat de scris prima mea  carte  El Camino, pelerinaj către sine. Între timp am început-o pe a doua. Îmi face plăcere să vă impărtașesc gândurile mele de atunci.

Am pus, ieri, ultimul semn de punctuaţie în cartea mea. Am simţit o durere imensă, în momentul în care degetul arătător a atins tasta pe care e semnul de întrebare. Ieri, durerea a rămas în stare latentă, undeva într-o zonă din spatele inimii, îngropată adânc în ţesătura de organe, sfredelind încet. Dintr-un punct cât un vârf de ac, a devenit până azi dimineaţă, un hău ce mă înghite într-un fel ciudat, din interiorul meu. Mă nărui cu fiecare secundă ce trece, golul devine tot mai mare, vrând parcă să-mi golească interiorul, lăsând doar învelişul de piele, martor al faptului că odată am existat, am respirat, am urât, am iubit, am dat naştere la două suflete, am suferit, m-am bucurat, am plâns, am râs. Fiecare bătaie a ceasului smulge câte o bucată din sufletul meu şi o scuipă nemestecată, pe podeaua camerei şi apoi rânjeşte, privind la ele.

„Dacă nu acum, atunci când?”. E întrebarea cu care am încheiat cartea. În acest moment, în urechea mea urlă următoarea întrebare : „Acum ce?”. În timpul ultimelor opt luni, am trăit alături de cuvinte, aşa cum trăieşti alături de iubirea vieţii tale. Le-am mângâiat, le-am sărutat, le-am îngrijit, le-am aşteptat, am făcut dragoste cu ele în feluri de neimaginat, ne-am jucat împreună, m-am supărat pe ele când se lăsau aşteptate. Am fost împreună şi când eram departe unul de celălalt, am ştiut că oriunde aş pleca, ele mă aşteaptă cuminţi, în camera de hotel, să fie aşternute pe monitor. Erau uşi ce se deschideau către sinele meu, mă purtau printre zâmbete şi lacrimi, printre oameni şi păduri, printre fericiri şi tristeţi, între agonie şi extaz.

„ACUM CE?” se amplifică întrebarea, devenind un urlet, îmi ţiuie în ureche. Uşile s-au închis cu un scârţâit sinistru şi văd cum imaginea lor devine tot mai ştearsă, până când vor dispărea complet din raza mea vizuală. Nu mai găsesc nici o clanţă pe care să apăs, sentimentul de inutilitate se propagă încet prin materia cenuşie, luându-mi corpul în stăpânire, celulă cu celulă, dând naştere unui sentiment de panică. Am fost picătură din ocean, devin picătura de pipi din vasul de toaletă. Iubirea vieţii mele m-a părăsit! M-a lăsat despuiată, neajutorată, trântită la pământ, goală în interior. CUVINTELE au plecat, luând cu ele raţiunea lui „ACUM”, lăsând în urmă o simplă şi profundă tristeţe.

  Scrierea cărţii crea, într-un mod ciudat, o legătură cu mine, cuvintele scrise erau ca un  pod. Acum s-au terminat. E ca şi cum un capitol din viaţa mea ar fi luat sfârşit – şi trebuie să deschid un altul. Mă simt de parcă în momentul în care am pus semnul de întrebare, m-aş fi părăsit definitiv, parcă aş fi rupt ultimul fir care mă lega să nu mă destram. Iar asta mă face să mă simt distrusă.

     În speranţa că voi regăsi firul Ariadnei, care mă va scoate din labirintul vieţii mele, îţi spun rămas bun, cartea mea dragă!

Sindromul de sărbătoare sau dă-i muci si plângi!

Recunosc cu toată ruşinea aferentă: anul acesta de ziua mea, am avut una dintre cele mai proaste zile din viaţa mea. Am încasat în” plain figure”,  sindromul de sărbătoare, atât de bine cunoscut celor singuri. E acea stare care se trezeşte în noi cu câteva zile înainte de sarbatori, apoi ne izbeşte ca o cometă, în ziua cu pricina. Că e ajunul Crăciunului, că e ziua de Paşti, că e ziua de naştere, nu are mare importanță. Se trezeşte în interiorul tău cu câteva zile înainte, ca să explodeze,exact când se presupune, că ar trebui să fii cel mai fericit om de pe lume. Că doar e zi de sărbătoare, iar cei din jurul tău asteaptă, ca tu să debordezi de fericire, să radiezi” lumină” în jurul tău.

Până anul acesta am reuşit să mă abţin. Îmbrăcam masca fericirii, puneam rictusul pe chip, îmi jucam rolul, la cererea expresă a spectatorilor. Anul ăsta nu mi-a ieşit! Nici de-al naibii. Oricât m-am strofocat, am apelat la super glue - doar să stea masca lipită - n-am avut nici cea mai mică şansă.  Starea s-a instalat de dis de diminineata, cu un imens tirbuşon în mână şi a început să-mi sfredelească creierii. Dădea câte o gaură, ridicând lacrimile până în zona gâtului. Încercam să le înghit cu spor, să le refulez. Reuşeam o perioadă, apoi fugeam în bucătărie” îi dădeam muci” şi mă reîntorceam în sala de curs. Comportandu-mă ca şi cum ordinea cosmică ar fi funcţionat imperturbabil. Nutream speranţa că nimeni nu va observa starea jalnică în care eram. Că doar eu sunt superființa, care e în largul ei în orice situaţie! ( ha ha ha)

De obicei nu sufăr de singurătate. În marea majoritate a timpului mă simt bine cu propria-mi persoană. Nu mă plictisesc niciodată, pot să zic că-mi iubesc solitudinea. Îmi umplu timpul fără să fiu nevoită să mă zgâiesc la televizor, uneori nu-mi ajunge să fac toate lucrurile pe care simt nevoia să le fac pentru mine. Am imensul noroc de-ami satisface nevoia de socializare datorită muncii pe care o fac, am parte doar de oameni minunaţi, de dialoguri elevate, interacţiune umană de cea mai bună calitate. Fac parte dintre puţinii norocoşi, care au barometrul fericirii pe undeva în zonă lui opt, pe o scală de la unu la zece.

Atunci de unde venea către mine” săgeata albastră”? Eram înconjurată de oameni iubitori, am primit urări atât de multe,cât nu primisem în întreaga mea viaţă de până acum. De ce eu trebuie să fiu veşnic nemulltumita de ceva, de ce mă simt obligată să fiu tristă? A trecut ziua cumva, am reuşit într-un final să mă târăsc prin ea, fără să conştientizez adevăratul motiv al stării mele de rahat.

Revelaţia a venit a doua zi. O prietenă dragă a venit să mă felicite şi la plecare mi-a dat un sfat foarte înţelept: trebuie să găseşti fericirea în interiorul tău. Oau! Cum de nu m-am gândit pana acum la asta?  Am plecat capul umilă, i-am dat dreptate şi am început sezonul doi de învinovăţiri. Dacă sunt conştientă că fericirea e în interiorul meu, de ce naiba nu pot să o aduc la lumină? De ce trebuie să o caut în exterior, de ce mi-am imaginat toată ziua că dacă EL, ar fi fost cu mine, aş fi fost fericită?

Răspunsul era atât de simplu. Pe la episodul 5 mi-am dat seama că povestea asta cu fericirea din interiorul tău e un fel de bull shit, poveşti cu peşti. Dacă îmi arătaţi un singur muritor de rând, care şi-a găsit fericirea în interiorul lui, fără să aibă un partener lângă el, eu îmi mănânc păpucii. Dacă cunoaşteţi o singură persoană care trăieşte fericirea supremă, împodobindu-şi bradul singur sau vopsind” oole” de paşti, să mi-o arătaţi şi mie. Eu propun să-l împăiem şi să-l expunem la muzeul Antipa, spre mirarea poporului. Imortalizat, cu mâna ridicată către brad, cu un îngeraş în mână, zâmbind în fericirea lui supremă. Staţi calmi, nici o şansă să-l găsiţi!

De ce? Pentru că în această viaţă ne-am întruchipat în dualitate, nu suntem fiinţe întregi. Ne lipseşte jumătate din noi. Toată viaţa, căutăm acea parte din noi pe care am pierdut-o la coborârea în întruchiparea fizică. Nu suntem în echilibru fără el sau ea. Suntem ca o balanţă cu două braţe care nu-şi găseşte niciodată starea de echilibru. Numiţi-l cum vreţi voi: suflet pereche, iubirea vieţii tale, partener. Whatever. E persoana cu care se presupune că ar trebui să-ţi împarţi, bucuria, patul, tristeţea, necazul, problemele, pâinea, căminul, căldura sărbătorilor, ziua de naştere, concediul chiar şi doliul. Iar dacă nu e lângă tine, mai ales în momentele de sărbătoare, te simţi ca şi cum ai fi mutilat, defect, bolnav, râios, blestemat sau pedepsit pentru crime împotriva umanităţii. Toate astea la un loc, le numesc eu sindromul de sărbătoare.

Marele nostru noroc (al celor singuri) e că nu sunt foarte multe sărbători importante într-un an. Dacă ai şansa să fii în aceste momente alături de prieteni adevăraţi (aşa cum am fost eu de data asta) poţi să scapi, doar cu mici leziuni pe creier. Reversibile. După o zi două viaţă reintră în ritmul ei normal şi tu răsuflii uşurat: am scăpat şi data asta. Nu am îngroșat statisticile sinuciderilor de sărbători.

Vă iubesc

PS.Am primit un raspuns muzical foarte frumos de la draga mea prietena Delia. Iti multumesc draga mea!

Va multumesc din toata inima!

Flori, urari fara numar, le-am pierdut sirul la un moment dat. Nici  nu stiu daca sa ma simt importanta sau extrem de marunta in fata voastra. Un lucru e sigur, ma simt coplesita. De cuvintele calde, de gandurile frumoase, de iubirea pe care am simtit-o venind azi catre mine.

Imi rasuna in urechi niste reprosuri pe care le-am auzit ani de-a randul: tu nu ai prieteni. Intr-adevar a fost o perioada cand nu aveam . Pentru ca nu simteam nevoia sa ma inconjor de oameni, care erau prietenii mei doar din ipocrizie sociale. Oameni cu care puteam sa vorbesc doar nimicuri, moda, retete de prajituri  sau  muraturi, despre vecina de la nr 17 care isi insela barbatul, despre celalalt vecin care avea doua amante,  despre pauza din ”oatul gainilor”, despre faptul ca porcul era bolnav- nu avea pofta de mancare, despre  ”toaletele” de la ultima nunta din lumea buna. Am incercat cativa ani, apoi am renuntat la a mai ”face frumos”. Am preferat sa ma izolez in lumea mea, in care nu eram nevoita sa beau cafeua din portelanuri scumpe cu degetul mic ridicat in semn de noblete, sa cumpar carti ”pe din doua”, sa zambesc cand imi venea sa urlu,  sa vorbesc cu o voce care nu era a mea, sa stau pe scaune tapisate, picior peste picior ca o ”doamna ce eram”.

        Azi am simti exact contrariul. Ca sunt milionara de prieteni. Reali si virtuali. Oameni care mi-au trimis atatea cuvinte frumoase, incat, nu stiu daca am reusit sa le citesc pe toate. Telefonul meu a luat-o razna de la cat a sunat . Nu apucam sa termin o convorbire ca deja aveam un alt apel in asteptare. Sms-uri fara numar.  

      Am mai trait azi ceva, ce nu am mai trait niciodata. Am aflat ce inseamna in adevaratul sens al cuvantului: ”prietenul la nevoie se cunoaste”.Prietenii care te ridica, atunci cand ai toate corabiile innecate si-ti doresti  sa zaci pe pat, sa lasi sa ti se scurga apa din cap.  Oameni care literalmente iti sterg lacrilmile de pe fata, te imbraca de sarbatoare si te scot la restaurant sa te sarbatoreasca. Iti mai aduc si  lautarii sa-ti cante la ureche ” Cine iubeste si lasa, Dumnezeu sa-i dea pedeapsa” .  Va multumesc Emilia, Anuta, Doina si Victor!

E miraculos sa ai atatia oameni frumosi si cu inima mare in jurul tau. Va multumesc ca existati pentru mine, ingeri umani! Universul sa va intorca insutit fiecare cuvant si gand frumos pe care l-ati trimis azi catre mine. Fara voi nu as putea sa fiu ceea ce sunt!

 Iar cei care ati uitat, nu va faceti probleme! Anul viitor voi fi tot aici! O sa-mi puteti spune de doua ori.

                                                                        Va iubesc