Nerecomandat

Acest blog nu este recomandat minorilor, tinerilor sub 25 de ani ( în mod special celor care prezintă o anumita înrudire de sânge cu mine), profeților, falșilor profeți, pudibonzilor, iluminaților, xenofobilor, misoginilor,feministelor, insensibililor, perfecționiștilor, cautătorilor de noduri in papură, maneliștilor, scorțoșilor, voyeriștilor, supărăcioșilor, celor snobi, celor slabi de inima ( daca totuși citesc, sa aiba la îndemână nitroglicerină pentru anumite urgențe) , criticilor, necriticilor, nemulțumiților, frustraților, cocalarilor, pițipoancelor și altor categorii înrudite cu cele menționate mai sus. In caz ca cei menționați , totusi se rătăcesc in zonă, nu-mi asum răspunderea pentru nici un fel de neplăceri provocate de lecturarea celor ce urmează sa le scriu. Amin

marți, 31 decembrie 2013

Vânt la pupă!

Ultima zi din anul de grație 2013. Un an care pentru mine a început cu lecții grele și s-a terminat cu lecții și mai grele. Un an în a cărei penultimă zi am plâns pe umărul unui prieten, bolborosind printre lacrimi și muci:  am obosit! Și-mi doream să rămână cu mine până seara să pot continua în același ton pe umărul lui până îi fac leoarcă cămașa, maieul, să-i fac baie în lacrimile mele. A trebuit însă să plece. Omul venise să-l consolez. Pentru că era în aceeași stare jalnică ca și mine. S-a consolat însă la gândul că  aia puternică” e mai rău decât el. Îmi pare rău prietene, ieri atât am putut. Next time!

E aceeași ceață peste pădurea Hoia ca în fiecare dimineață a ultimei săptămâni. Parcă pătrunde prin termopan și-mi intră prin oase. Albă, lăptoasă, rece, umedă, lipicioasă. Aprind câte o lumânare în speranța că mai diluează din densitatea ei. Le aud și acum cum sfârâie, topind cu căldura lor încremenirea acestei ultime zile din an.

Îmi răsună în ureche niște cuvinte pe care le-am citit ieri:

Vapoarele sunt sigure în port, dar vapoarele nu au fost făcute pentru a rămâne în port.

John A. Shedd

Am navighat tot anul pe oceanul vieții asemeni lui Ulise. Ocean, care  uneori era calm, fără valuri, altădată cuprins de furtuni, am trecut prin cicloni. M-am oprit pe plaje însorite, am poposit în orașe necunoscute, am cunoscut mulți oameni frumoși, m-am împrietenit cu vântul, cu furtuna, cu soarele, cu stelele, pădurile, cu apa, cu muntele, cu frigul, cu căldura. Mi-am făcut prieteni noi, mi-am regăsit surori, iubiți din alte vieți, sufletul pereche,  am închis cercuri karmice, am iubit, am plâns, am râs cu lacrimi, mi-am ținut prieteni de mână, am plâns pe umărul lor și ei pe umărul meu, am făcut lucruri frumoase, am făcut lucruri pentru care a trebuit să mă iert ( și  uneori nu a fost ușor) . Am plonjat în adâncuri, am urcat pe crestele munților, m-am pierdut, am rătăcit, m-am regăsit, apoi iar m-am pierdut. Am cunoscut succesul, am rămas leftera și mi-au sărit prietenii în ajutor, am învățat lecții foarte grele, uneori sfâșietor de grele. Am alergat mulți kilometrii,  mi-am depășit propriile limite. Am realizat că pot, chiar și atunci când credeam că nu mai am resurse. Am căzut, m-am ridicat, m-am târât, am zburat. Am citit, am scris, am ascultat muzică bună, am mers la cinema, am mâncat nachos, am băut Coca Cola chiar dacă țineam regim. Am slăbit, am învățat să mănânc ca să mă hrănesc, nu ca să supraviețuiesc, am învățat să mă spăl conștient. Am călătorit mii de kilometrii cu trenul, autobuzul și Suzuka mea.

 L-am cunoscut pe Dalai Lama și poporul lui. Am învățat de la el lecția compasiunii. Am acceptat că sunt lumină și întuneric, acum știu că una fără cealaltă nu poate exista. Acum știu că nu-I pot iubi pe ceilalți fără să mă iubesc pe mine. Că nu pot să-i iert pe ceilalți fără să mă iert pe mine. Am îmbrățișat copaci, am mângâiat copii, am privit răsăritul de soare în Himalaya. Am publicat o carte, am pictat, am desenat, i-am învățat pe ceilalți că fiorul creației e la îndemâna oricui. M-am simțit iubită, m-am simțit abandonată, m-am simțit singură, am simțit iubirea prietenilor și a oamenilor. Am primit cadouri, am făcut cadouri. M-am lăsat de fumat.

Am învățat că puterea de a merge mai departe o găsești doar în tine.  L-am găsit pe DUMNEZEU în adâncul meu,  acolo unde nu mă gândisem să-l caut niciodată. Și în ciuda faptului că mă simt uneori singură pe lume, acum știu: întotdeauna am fost văzută, întotdeauna am fost în siguranță, întotdeauna am fost iubită.

Toate astea  pentru că n-am stat cu vaporul în port. Am ridicat pânzele și am dat voie vântului să mă poarte în necunoscut. Pentru că, asta înseamnă să trăiești: să ai curaj să înfrunți necunoscutul. E singurul mod în care Divinul se manifestă. Calea revelației e aceea în care dai voie necunoscutului să devină cunoscut! Chiar dacă uneori simți că ai obosit. 

În consecință o să va fac cea mai ciudată urare de Anul Nou pe care ați primit-o vreodată:  VÂNT LA PUPĂ!- asta vă doresc pentru 2014.



                                       Vă iubesc!


foto :  habar nu am de unde am luat poza. Sa-mi fie cu iertare!

duminică, 29 decembrie 2013

Mirosul de tămâie și necunoscutul

Îmi stăruie un vag miros de tămâie în nări. Amestecat cu mirosul amar de țigară. Și amintirea căutarii. Și ecoul cuvintelor... frumoasă... frumoasă... frumoasăăăăă .
 E ceață dacă privesc pe imensul geam al livingului. Dar oare de ce e ceață cănd privesc înăuntru? Nu e ceva normal să fie ceață aici în cameră! Deasă, atât de deasă încât nu văd cuvintele, nici măcar nu le simt. Parcă sunt in deșert. Simt nisipul sub tălpi și înțepătura lui pe piele. E atît de real. Mirosul de tămâie persistă. Îmi dau seama ca e pe piele... în pori. Cum să miroși a tămâie? Și a liniște? Poate liniștea să aiba un miros? Da, miros de nu vreau nimic... nici cafea, nici portocale...
De cănd stau și mă holbez la ecran ceața a început să se risipească... încet dar sigur. Ecoul s-a stins. Soarele a invadat camera risipind mirosurile. A rămas doar amintirea căutării. A plecat și nisipul de sub tălpi. Ce zi o fi azi? Habar nu am... Contează?  O zi, pur și simplu, încă una. Din viața mea și a ta... O zi în  care trăiești pur și simplu. Așa cum alegi să o faci. În rutina criminală sau alegând să te bucuri. De orice! De sunetul ce vine din micuțul aparat de radio, de cafeaua ce s-a racit în cană, de căldura soarelui ce pătrunde prin geam, de căutare, de neliniște,  de mirosul de tămâie de pe piele, de dansul pe muchia de cuțit, de faptul că ai o inimă în coșul pieptului. Una ce poate fi vulnerabilă, expusă, rănită, una în care lumea și alți oameni  pot să intre, să te atingă. Și ce dacă? Adevăratul războinic e acela, care își permite să fie vulnerabil, asemeni unei curgeri de apă. Acesta e modul în care își arată blândețea și curajul. Pentru că blândețea este o calitate umană irezisitbilă, ce poate să topească cele mai împietrite inimi.
Toata existența e o mișcare de pendulare... înainte-înapoi. Dans pe muchie de cuțit. Care uneori poate fi dureros... pentru că simți muchia sub talpă. Și frica în rărunchi: dacă mă tai, dacă îmi curge sănge? Și ce dacă curge? De asta l-a facut Șefu lichid, ca să curgă. Ca și lacrimile. Dacă nu ar curge, de unde ai ști că ești om, că ești viu? Cum ai ști să modelezi contrariile, umanitatea? Crezi că ai putea sa-ți trezești inima? Cu siguranță NU! Pentru ca așa cum zice Hazrat Inayat Khan: inima ta nu e vie până când nu a trăit durerea.
Privesc în gol  de jumate de oră. Văd in el doar  necunoscutul. Știu că e riscant să trăiești pe marginea lui. Dar e singurul loc din care întrezărești  propria ta direcție de evoluție. Din ceața rutinei  ea nu se vede.  E singurul loc din care se deschid noile posibilități. Doar abandonând familiarul, vechiul reușești să deschizi noi uși. Am simțit asta cel mai puternic stând la capătul lumii în Finisterre, acolo unde se zice că se întâlnește Cerul cu Pământul. Acolo unde valurile Atlanticului loveau cu forță stâncile, eliberând energia vieții. Acea tensiune pe care am resimțit-o acolo e identică cu dansul pe muchia de cuțit din viața noastră. Doar in acest dans iți poți manifesta creativitatea maximă. Doar în zona aceea, poți simți că trăiești cu adevarat.
 “ Acolo e vidul si acolo e Dumnezeu: la mijloc. Avem nevoie de viziune panoramica. Altfel nu exista diferență de potențial, nu există electricitate; nu există bucurie” ( părintele William McNamara)
Asta e urarea mea pentru anul 2014: Priviți cu curaj către necunoscut! Frica voastră e doar un gând. Care vă oprește din a trăi… Deschideți ușile, chiar dacă nu știți ce se află in spatele lor. S-ar putea să aveți o supriza neașteptat de plăcută. Săngele ce murdărește muchia cuțitului coaguleză foarte repede. Lacrimile se uscă înainte de a ajunge la bărbie.În schimb, ați putea să descoperiți că sunteți vii. E al naibii de plăcut! Să trăiești! Welcome to my world!


                                               Vă iubesc!


ps: inspirat pe alocuri de cuvintele lui John Welwood.. un maestru în deschiderea inimii


foto:moi, in Finisterre locul în care se întalnește lumea fizica cu lumea subtilă

duminică, 8 decembrie 2013

Banala sfoară roșie

Am purtat de-a lungul vremii câteva fraze în mine, fraze ce-mi răsunau în minte fără să reușesc să înteleg într-u totul semnificația lor adevarată. Una dintre acestea este : avem puterea să schimbăm trecutul. Simțeam profunzimea acestei afirmații dar nu reușeam sub nici o formă să aduc la nivel de experiență. Până azi dimineață.
Am dedicat înotul matinal cuiva, pe care nu am reusit sa-l iert in totalitate până azi. Am purtat într-un colt al  sufletului impotriva lui o formă de ranchiună inconștientă, îl învinovățeam de multe lucruri  rele pe care le-am trăit. În ultimii ani am avut iluzia că am reușit să iert aceste lucruri, să le uit, insă azi dimineață am realizat că doar m-am amăgit. Până azi dimineață am trăit doar iluzia iertării, iluzia uitării.
Am plecat azi dimineață fără să mă gîndesc la  o persoană pentru care am să înot azi. După câteva mișcări pe sub apă am știut pentru cine o fac. Am vizualizat-o pe Tara Albă a Compasiunii, plutind in aer deasupra mea, in timp ce inaintam în apa bazinului. Vizualizam lumina albă ieșind din inima ei, patrunzând prin vârful capului meu .  Apoi trimitem această lumină a compasiunii către inima celui pentru care făceam efortul. Îngânam  mantra compasiunii: OM TARE TUTTAREA TURE SVAHA. Cea ce s-a întâmplat nu cred că poate avea vreo explicație cu măsură umană. Simțeam cum tot corpul meu devenea compasiune, că toată durerea acelor ani s-a scurs cumva în apa în care înotam, că toată durerea se șterge ca și creta de pe tablă. Cu fiecare mișcare deveneam conștientă, că de fapt, nu era nimic de iertat acolo, că nu era nici un vinovat. Că totul s-a întâmplat așa cum trebuia să se întâmple, ca să mă aduca aici, unde sunt azi. Și după lungi ani, pentru prima data, am reușit să privesc acea persoană cu  înțelegere, iubire și compasiune. A fost momentul în care am simțit că trecutul meu s-a schimbat, nu mai e chinuitor, trist, reprobabil. Pentru prima dată am simțit că nu mai e nevoie să mă învinovățesc nici pe mine, nici pe altcineva.
Când m-am oprit cu răsuflarea tăiată de efort, am mai plutit o vreme pe marginea bazinului. Priveam la sfoara roșie legată la încheietura mâinii stângi, legătura cu maestrul, care mi-a deschis în inimă puterea compasiunii. Sfoara e  darul de la Dalai Lama. Și  am înțeles modul în care poate lucra o banală sfoara roșie. Am înțeles de ce trebuie să o păstrez legată acolo pâna se rupe singură. Probabil îi va lua  ani de zile să se distrugă. Azi am înțeles, că abea atunci când sfoara se va rupe, voi fi invățat și eu lecția compasiunii față de toate ființele vii. Am luat-o azi pe prima dintre ele. Ca să ințeleg, cum raportarea mea  la viață prin energia compasiunii, poate să-mi schimbe trecutul. Multumesc maestre! Multumesc Tenzin Gyatso pentru darul pe care mi l-ai facut, sub forma unei banale sfori roșii.

                                     Te iubesc și vă iubesc!



foto: moi

           

joi, 5 decembrie 2013

Tragediana, chirurgul si cainii de cartier

                 Poate fi oare lucru mai dureros in lumea asta decat sa simti ca in sfarsit ai ajuns acasa si totusi sa stii ca esti doar un musafir in trecere. Sa simti ca totul iti este familiar, mirosurile, texturile, privirile, gandurile, cuvintele, aerul respirat, sunetul frunzelor sub talpa pantofilor, copacii, iarba, ceata, lacrimile, emotiile, gesturile, ochii, mainile, mormaielile, chicotelile, cerul, frustrarile, pietrele, fricile si totusi sa stii: e doar o bucatica efemera din cea ce se vrea a fi existenta ta. Sa fii constient, ca nimic nu e de visat, de cerut, de dat, de jucat, de adunat, de impartit, de pastrat, de bucurat, de iubit, de urat. Ca esti doar un simplu martor la tot ce ti-a asternut Universul in causul palmei.Sa-ti doresti sa te opresti la prima sectie de chirurgie ce-ti iasa in drum, sa-l rogi pe chirurgul de serviciu sa-ti faca o lobotomie rapida, sa-ti arunce creierul la pubela unitatii sanitare spre deliciul cainilor din cartier.
              Sa nu-ti mai doresti sa intelegi: de ce? Sa poti sa-ti raspunzi singur: de aia! Pentru ca esti un calator care a coborat de pe autostrada si a vrut sa stie! Pentru ca ti-a fost sete si ai cerut apa din fantana eternitatii! Ai cerut sa se ridice valul ignorantei sa aflii secrete interzise celor ce traiesc la poalele muntelui!Pentru ca ai avut un impuls nestapanit sa urci povarnisul, sa bei din licoarea interzisa! Pentru ca ai batut la usi, fara sa tii cont ca ele ar putea sa se deschida si ai putea sa vezi in spatele lor lucruri pe care iti este enorm de greu sa ti le asumi, sa le vietuiesti! Pentru ca nu ti-a placut sa traiesti un dulcea ignoranta a pionului negru, care inainteaza cu capul plecat si ochelari de cal, ca sa nu-l sperie circulatia celorlalte piese de pe tabla de joc!
              Ei, daca ti-ai pus ochelarii cu vedere periferica nu ai decat sa privesti in tihna la hora. S-o joci cu zambetul pe buze, sa bati marunt din picioare, sa aplauzi ceterasii chiar daca uneori canta fals si te zgarie pe timpan. Invarte-te pana simti ca te ia cu ameteala si greata, pana ti se tocesc pantofii, pana simti ca nu mai poti sa respiri, sa simti impulsul nestapanit de a le da muzicantilor cardul cu tot cu codul pin, doar - doar si-or arunca arcusul in sant. Iar tu sa profiti de momentul de respiro, sa fugi sa speli sudoarea de sub brat, sa-ti arunci floarea ce o aveai dupa ureche si sa iesi de pe scena. Dar nu inainte de a rupe in bucati dimploma de tragediana antica. In speranta, ca fara ea nu vei mai avea dreptul sa joci roluri principale in tragedii cosmice. Ca mosul, ce sta pe tronul de aur in ceruri, nu te va mai distribui decat in roluri de figurant anost. Pentru ca s-a plictisit de smiorcaielile si dramele tale de doi bani.
             Am insa marea surpriza sa nu mai gasesc diploma. Nu mai e pe perete sub sticla unde am lasat-o ultima data cand am simtit impulsul de a o arunca la gunoi. N-am decat sa ma asez linistita la capatul cozii de asteptare, sa respir adanc si sa astept episodul urmator. Pentru ca e un serial in reluarea redundanta. In care nu ai dreptul sa cunosti scenariul, nici macar sa-l intuiesti. Ai un singur privilegiu: sa-ti joci rolul dand maximul posibil. In speranta ca poate intr-o buna zi vei primi un Emmy pentru intreaga cariera. Iar cand reflectoarele se vor stinge vei putea sa pleci cu zambetul pe buze. Cu multumirea rolurilor bine jucate si a lectiilor bine invatate. Si cu inca o speranta: poate sezonul urmator vei juca intr-o telenuvela siropoasa ale carei episoade se vor termina toate cu HAPPY END!

                            Va iubesc! - si incerc din rasputeri sa ma iubesc azi si pe mine!

foto - Judit, Gustav Klimt



luni, 2 decembrie 2013

Obosita!

                    Cica, as fi ales sa cobor in aceasta intruchipare sa traiesc viata in forma ei cea mai condensata. Sau cel putin asa mi-au zis mai multi astrologi. Am avut o vaga banuiala si eu, pentru ca mi se parea ca lucrurile sunt uneori ciudat de ciudate. Mai ales in ultimul an ... a curs viata de parca ar fi fost Gangele in perioada musonului. Reintalnirile karmice s-au inghesuit la usa mea, aducand cu ele lectii pe care cu siguranta nu am fost dispusa sa le invat, de-a lungul intruchiparilor traite pana acum. Oamenii vin in viata mea, raman pentru o scurta perioada, imi servesc lectia de invatat apoi dispar cu o repeziciune inimaginabila. De parca nici nu ar fi fost acolo niciodata. Uneori am senzatia ca a fost doar un vis, sau un cosmar, sau doar o amintire.
                Privesc cu fascinatie catre toate ce se inghesuie sa ma doboare la pamant sau din contra, sa ma inalte catre cer. Unele reusesc sa le inteleg, la altele stau martor , asistent principal de “cosmar live”. Si ma intreb, cum am putut fi atat de inconstienta inainte de a cobora, sa le inghesui pe toate intr-o singura viata? Ce oi fi crezut, ca voi fi turnata la otelariile Galati? Sau ca voi fi din cauciuc natural recoltat din copaci in padurile Amazonului?

                Din nefericire pentru mine nu sunt nici una, nici alta. In consecinta senzatia mea este, ca as avea nevoie de o minivacanta. Din propria-mi viata! Una fara lectii repetitive, fara inchis cercuri karmice, fara reintalnit soti, iubiti, suflete pereche, frati, copii, surori si alte neamuri din vieti anterioare, fara studiat abecedarul emotiilor distructive si constructive, fara intelepciuni, inaltari, coborari in intuneric, urcari in curcubeu. Macar o perioada scurta de energie lineara mi-ar prinde bine. A fost un an aglomerat, cu lume multa, nu prea am apucat sa respir la liber perioade indelungate. Urcari pana in al noulea rai, caderi pana in zone foarte intunecate, o calatorie pe un montagne russe infinit, functionand legat la o baterie inepuizabila. Am inceput sa obosesc. Am inceput sa nu mai fiu in largul in orice situatie. Parca a fost un pic cam mult, masurat chiar si cu standardele mele.
               Dar asta se intampla ieri. Am avut o mica ratacire de moment. Ca azi sunt inapoi in “largul meu”. Si pot sa afirm din nou, ca toate lucrurile se intampla exact asa cum trebuie sa se intample. E o puternica magie in a reusi sa intelegi sensurile, tesatura ce se creaza in relatile umane, jocul pe care il joci, in toata maretia lui. Sa intelegi reflectia ta din oglinda pe care ti-o tine celalalt in fata chipului. Sa descoperi in pionul care joaca jocul alaturi de tine, frumusetea, maretia. Sa ramai uimit in fata miracolului care este viata. Cu toate la un loc: bune, mai putin bune, unele care iti par de-a dreptul catastrofice.
Iar cel mai frumos e sa realizezi ca “ai crescut”. Ca raportarea ta la ceilalti jucatori are alta consistenta. Una, in care si-a facut loc toleranta, smerenia si intelegerea. Sa poti aduce la nivel de experienta afirmatia ca: sursa relelor nu se afla niciodata in exteriorul tau. Sa-ti asumi viata, fara sa te invinovatesti pentru toate lucrurile pe care le faci, le spui, le simti, le traiesti. Sa inveti sa dai si sa primesti cu aceeasi masura.Sa fii tu! Nu e nevoie de nimic mai mult. Sa respiri adanc si sa te dai pe tine.

                                                    Va iubesc

ps. scuze de lipsa diacriticelor. Pe noul meu laptop nu stiu sa setez tastatura in limba romana. Sorry, promit sa remediez cat mai repede.