Cum sa transformi un abandon într-o victorie

            De data asta m-am întors acasă, doar cu tricou și număr, fără medalie de finisher. Pentru că am abandonat după 11 km. Îmi sună însă mai bine la ureche: m-am oprit din “alergat”. De ce am pus în ghilimele, vă întrebați.Pentru că a fost un traseu “inalergabil” pentru mine. Am mers din 11 km cam 8, la pas. După primii doi kilometrii de urcare, îmi suna deja în ureche : femeie bună, tu alergi de plăcere iar aici nu e nici un dram de plăcere, doar chin.
           Îmi treceau tot felul de gânduri prin cap în timp ce mă luptam cu cărarea pavată cu bolovanii, care așteptau într-un mod perfid, să aluneci și să-ți rupi gâtul: ”Ce bine era dacă aș fi avut AND de capră neagră, acum aș fi putut să sar de pe o stâncă pe alta fără probleme. Cuțitele din genunchi ar fi fost mai utile la tăiat pâinea decât in meniscul meu. Uite ce viperă draguță pe cărare, totuși i-ar sta mai bine într-un borcan cu formol în muzeul zoologic.Ce bine era dacă m-aș fi încălțat azi cu bocancii și să-mi fi luat și bețele de tracking cu mine, probabil mi-ar fi fost de mare ajutor, ca să termin măcar prima tură de 11 kilometrii.”
             Iar în tot acest timp, egoul meu se trufea într-un mod obraznic de-a dreptul: hai că poți, ești forțoasă, antrenată, magnifică. Uite cum zbori pe culmile munților. Zburam pe naiba. Mergeam la pas și totuși abia reușeam să respir.
               Pe la kilometrul 5 mă hotărâsem să-mi ignor azi definitiv egoul. E treaba lui ce vrea el, eu mă opresc după primii 11 km. Pentru că alerg de plăcere, nu ca să demonstrez cuiva, ceva. Azi nu am găsit plăcerea în cea ce făceam și am hotărât să-mi ascult vocea interioară și corpul.
           Aici s-a transformat abandonul în victorie. La kilometrul 5. În acel moment, în care mi-am realizat propriile limite și am acceptat că pot pleca acasă și fără medalia de finisher.
            Conducând către casă, făcând bilanțul zilei de azi, am devenit dintr-o dată mulțumită de faptul că am reușit să iau această hotărâre . Să nu credeți că a fost ușoară. Egoul meu de leoaică a suferit destul de consistent pe parcursul kilometrului 6. Dar s-a consolat rapid la următoarea pantă, ca să nu mai vorbesc despre coborârea ( aproape pe fund) ce a urmat. Nu mai rămăsese urmă de trufie în egoul meu. M-am oprit după cei 11 km fără cea mai mică ezitare. Mai am nevoie de picioare pentru următorii kilometrii pe care îi voi alerga până la 90 de ani. Ar fi fost mare păcat să-mi las oasele în Cheile Turzii.
             A fost o lecție frumoasă, lecția abandonului. M-a învățat cum să mă smeresc în fața propriilor mele limite, cum să accept că viața nu e tot timpul despre a câștiga. Uneori e despre, cum să pierzi... cu demnitate. Pentru că a reuși să-ți păstrezi demnitatea, atunci când ești perdant, e o artă. Una care se învață greu. Mai ales când Universul te-a înzestrat cu egoul unui leu.

                                                             Vă iubesc!

Atunci Dumnezeu a zis: dacă voi nu mă vreți nici eu nu vă mai vreau!

Am hoinărit ieri prin Apuseni în zona Geamăna. De obicei hoinărelile de genul ăsta, îmi încarcă sufletul  și toate celulele cu energie benefică. Ieri m-am întors la colțul meu de rai din Ocolișel, dezolată de imaginile ale căror amintire îmi stăruie încă pe retina. Imagini ce mă poartă cu gândul la instantanee desprinse din lumea post-apocaliptica din filmul Mad Max, imagini ale unei lumi părăsite Dumnezeu , lăsându-și casa golită de suflare umană, cu turnul înălțându-se din halda de steril urlând parcă : Dacă voi nu mă vreți, nici eu nu vă mai vrea!

Și a plecat de acolo. Uitând ascunse prin pădure câteva case, în care mai trăiesc moți, care refuză cu îndârjire să-și părăsească pământurile. Pământuri care peste câțiva ani vor fi și ele înghițite de halda de steril. Pe marginea “lacului” multicolor mai există două biserici care vor avea aceeași soartă, vor fi înghițite cărămidă cu cărămida de nepăsarea umană.

Da știu, avem nevoie de cupru! Laptopul pe care scriu în acest moment nu ar putea fi construit fără el. Curentul care îl alimentează nu ar ajunge la mine fără el. Telefonul cu care vorbesc are și el nevoie de circuite. Dar acesta e prețul? Să-l gonim pe Dumnezeu? Să distrugem natura creată de EL? Să gonim oamenii din casele lor? Se pare că da. Mi se pare atât de trist. Oare până când ne va mai suporta Mama Pământ? Cât va mai răbda oare aceste plăgi, pe care i le provocăm în numele progresului? Nu am răspuns la nici una dintre aceste întrebări. Rămân doar cu tristețea, care cu trecerea zilelor se va diminua cu siguranță. Voi uita și eu, că există pe această planetă locuri din care EL a plecat. Pentru că așa suntem noi oamenii, uităm. Până în ziua când nu va mai fi posibilă uitarea. Nutresc însă speranța că e departe încă… acea zi. 

                                                     Vă iubesc! 

Gânduri dupa Maraton Apuseni

Dacă acum un an mi-ar fi zis cineva că voi alerga semi-maraton montan îi râdeam in nas. Încă în hohote. Eu? Cum să alerg eu 21 de km pe munte? E absurd! La vremea aceea dacă alergam 5 ture de pistă în Babeș ( 2 km) eram ruptă în figuri. Și totuși mândră de mine. Nu alergasem niciodată în viața mea. Nici prin cap nu mi-a dat, niciodată, că aș putea să o fac . A fost ca un fel de rătăcire de moment, faptul că într-o buna zi mi-am luat niște pantofi de sport ponosiți din dulap și m-am hotărât să încerc.

Azi iată-mă pe locul trei pe podium. Știu că nu e mare scofală. La categoria mea de vârstă aleargă puține femei. Este ușor să fii sus în clasament, când concurezi cu o mână de oameni. Dar ideea, că aș fi putut să urc pe podium, dacă nu aș fi fugit acasă să-mi odihnesc oasele frânte de urcușuri și coborâșuri în Apuseni, este destul de motivantă.

Cum a fost ieri? A fost magie curată. Cu siguranță ați putea să-mi puneți întrebarea ce poate fi atât de deosebit în a urca și coborî până la epuizare pe munți. Ce plăcere poți găsi în a-ți pierde suflarea, în a transpira ca un cal înhămat la căruță, în a trăi acea senzație că următorul pas cu siguranță nu îl vei mai putea face, în a cădea, în a te ridica? E greu să explici. E ceva ce trebuie să trăiești ca să poți înțelege. E ca și cum l-ai lăsa undeva în urmă pe cel care ești în viața de zi cu zi. Ca și cum acolo în pădure, pe pășuni, pe cărări strâmte de munte, ai fi schimbat cu cineva pe care nu l-ai cunoscut până atunci. Un personaj nou în viața ta, un om ale cărui limite sunt cu totul altele decât acelea pe care le cunoști tu.

Am trăit ieri, acolo în Apuseni, într-o lume total nouă mie. O lume în care solidaritatea umană nu e doar un concept abstract, fraternitatea devine o realitate palpabilă. Am învățat dimensiunea cuvântului sportivitate. Acum simt că fac parte dintr-o frăție invizibilă, în care firele ce ne unesc sunt pașii făcuți, iubirea față de natură, față de semenul tău. Și e al naibii de bine să faci parte dintr-o asemenea frăție. Să simți că rezonezi cu toți cei care pornesc deodată cu tine de la linia de start. Atunci când stai acolo împreuna cu ei, simți că  ești parte dintr-un organism imens , respiri la unison cu ceilalți, resimți aceleași emoții, iar fluturii din stomac zboară de la unul la celălalt ca într-un ritual  de împerechere ciudat. E o lume frumoasă în adevăratul sens al cuvântului.

 M-am simțit extraordinar de bogată ieri. Și mă simt și azi, în ciuda durerilor ce mă chinuie la fiecare pas. Sufletul meu s-a îmbogățit cu o experiență despre care, cu siguranță le voi povesti nepoților mei. Pentru că va rămâne brăzdată adânc în suflet.

           Am recitit și am realizat: cuvântul cel mai des folosit a fost verbul “ a simți”. Cred că aici e frumusețea la povestea asta cu alergatul. Atunci când alergi, simți că ești viu, că trăiești la maxim. Ăsta e motivul pentru care alergatul dă dependentă . Una care nu dăunează grav sănătății. Puteți consuma în cantități nelimitate. Veți deveni mai frumoși, mai fericiți și mai sănătoși.

          Mulțumesc din inima organizatorilor de la Maraton Apuseni, voluntarilor, sponsorilor , tuturor alergătorilor și celor care ne-au susținut de pe margine. Voi toți împreună, ați făcut ziua de ieri  impecabilă! 

                                                   Vă iubesc! 

foto: Tudor Șofron 

Cum am ajuns la linia de start...

Fiecare alergător are povestea lui. Așa și eu o am pe a mea. Peste exact 24 de ore mă voi alinia la linia de start pentru primul meu semimaraton. Eu care am detestat alergarea încă din liceu, când trebuia să alerg probele de rezistență. Era chinul de pe lume. După 50 de m de alergare eram gata să-mi dau duhul, uram acea zi în care trebuia să dăm probele de rezistență.

Și iata-mă acum pregatită să mă aliniez la start alături de alți câțiva mii de alergători. Simt nevoia să fac un bilanț al anului care a rămas în urma mea. Îmi pun întrebarea cum m-am apucat de alergat? Simplu: am scos într-o zi o pereche de pantofi de sport din dulap, i-am încălțat si am ieșit pe pistă in parcul Babeș. Asta după ce văzusem un afiș al maratonului de Cluj pe Facebook. Mi-am zis atunci: voi fi acolo și eu anul viitor. Bineînțeles după 50 de metrii, am simțit aceeași panică ca în vremea liceului. Mi se părea groaznic de greu. Mai ales că nu mai am 16 ani. Mai ales că eram și fumătoare înrăită. Mai ales că purtam cu mine, zi de zi, un surplus de greutate de 10 kg.

Dar am continuat să alerg. Pe măsură ce trecea timpul, pașii deveneau tot mai ușori. Distanțele tot mai lungi. Plăcerea creștea cu fiecare kilometru pe care reușeam să-l parcurg. Apoi am schimbat alimentația, am început să pierd kilogramele. Și deveneam tot mai motivată cu fiecare zi . Am reușit 1 km, apoi 5 , apoi 10 si chiar 20. Mi se părea incredibil că pot. Au fost dureri, uneori chiar grele, au fost și alte probleme, dar nu am renunțat. Încet-încet alergarea a devenit modul meu de a meditata, de a-mi transcende propriile limite, de a-mi demonstra că orice e posibil, dacă îți dorești cu ardoare. Astfel a devenit pentru mine, alergarea un mod de viață.

După 8 luni am reușit să renunț și la fumat. A fost o perioadă foarte grea, cu stări depresive destul de accentuate. Am reușit însă să le înving, chiar dacă mai “trișez” cu o țigară electronică. Eu sunt mulțumită chiar dacă toată lumea mă ceartă că nu renunț la ea. Într-o zi o voi face și asta!

 Însă cel mai frumos lucru, în acest an care a trecut, au fost oamenii pe care i-am cunoscut datorită pasiunii pentru alergat. Oameni cu suflet frumos, determinați, cu voință de fier, cu inimi imense, gata să-ți sară in ajutor oricând, să te încurajeze, să-ți dea sfaturi, deștepți, profunzi. Oameni care mi-au fost exemplu, m-au motivat, m-au ajutat să mă disciplinez. Apoi, au fost aceia pe care i-am motivat și eu la rândul meu, i-am ajutat să înțeleagă că pot și ei. Le mulțumesc tuturor că mi-au fost alături pe acest drum al descoperirii de sine. Nu vreau să fac o listă de nume aici, de teamă că aș putea să uit pe cineva. Cu siguranță știți voi, cei care ați fost acolo, alături de mine. VĂ MULȚUMESC!

A fost un an frumos! Vreau să-mi mulțumesc mie, că mi-am dat voie să-l trăiesc. Am cunoscut o nouă Judit, una care nici măcar nu am bănuit că există. Îi urez bun venit în viața mea! Îi doresc mâine spor la alergat! Buon Camino, prietena mea cea mai bună! Știu că poți! Iar acest semi-maraton e doar un început!

                                                  

                                  Vă iubesc!

Vânare de vânt...

A trecut ceva timp de când nu am mai scris la carte sau pe blog. Am senzația că o pâclă groasă mi-a invadat creierul, îl acoperă asemeni unei meduze gigantice, atârnă până în apropierea ochilor, făcând-mă aproape oarbă. La propria mea viață. Simt că în ultimele luni am rătăcit aiurea în tramvai, oscilând între trăiri extreme, exact de pomană. Uneori urcam la cer, îmi creșteau aripi ce mă înălțau într-o zonă inimaginabilă creierului uman. Și asta doar ca să am de unde cădea. Să dau cu capul de toți pereții și de toate colțurile care există în Universul ăsta. Apoi să rămân amețită, debusolată perioadă de zile în șir. De luni de zile mă întreb de ce m-a adus viața în zona asta tulbure, ce am de învățat și refuz cu atâta obstinență să văd, ceva ce cu siguranță se vrea a fi o lecție simplă.

Am căutat răspunsuri în toate cotloanele posibile, am apelat la prieteni inițiați în tainele astrologiei, șamanismului, psihologiei, numerologiei, clarvederii. Pe moment credeam că am aflat taina, că am ajuns mai aproape de înțelegere, că în decurs de câteva zile, chiar ore să-mi dau seama că de fapt nu am înțeles nimic. Frământările deveneau tot mai profunde, neînțelegerea se adâncea cu fiecare  zi ce trecea . Săptămâni în șir am trăit într-o debusolare exasperantă, care mă fereca intr-o celulă parcă  la limita supraviețuirii. Toată nemulțumirea începea să somatizeze în corpul fizic, pușca când într-o zonă când în alta, sub formă de fel de fel de dureri.Uneori chiar mă întrebam dacă nu cumva îmi pierd mințile.

Fraza care îmi revenea obsesiv era : Nu mai vreau! Mă luptam cu un dușman imaginar, un balaur cu șapte capete, care îmi scuipa foc direct în față, îmi pârjolea creierul, viscerele, mă epuiza. O himeră născută din neacceptare, din dorința de a scrie scenarii mistico-fantazmagorice despre vieți de poveste cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, despre iubiri ce sfidează barierele lumii fizice, despre tinerețe fără bătrânețe, despre nemurire…  despre orice nu avea legătură cu viața, așa cum o percep majoritatea muritorilor. Încercam să fug într-o lume iluzorie, în care e posibil să ajungi la stele, să presari pulberea lor în inimă și să dansezi desculț, asemeni lui Zorba grecul pe plajă, fără să-ți pese că cochiliile scoicilor te taie la picioare. Proiectam idealul acolo unde de fapt era doar ceva banal, prozaic. Îmi risipeam energia acolo unde nu era nevoie de ea, încercam să salvez acolo unde nu era nimic de salvat, încercam să fiu de folos acolo unde nu avea nimeni nevoie de mine. Insistam cu obstinență să rămân într-un loc străin mie, care era populat cu mult timp înainte de a ajunge eu acolo, cu personaje dintr-un alt roman.  Îmi dădeam silința să umplu un gol care de fapt nu exista.

Fiecare gest, gând, acțiune mă îndepărta de adevăr. Acela al vieții mele reale, în care îmi găsisem deja menirea. Îmi găsisem sursa din care să mă hrănesc.  Mă întâlnisem deja cu Sinele meu, știam deja secretul, mergeam pe cărarea corectă. Am simțit însă nevoia să mai vânez un pic de vânt, vorba lui Bob Dylan. Că doar cum altfel aș simți că trăiesc? Cum altfel aș reuși să cunosc forța sufletului meu de a merge mai departe, dacă nu m-aș poticni uneori în noroiul ego-ului meu? Cum altfel aș reuși să-l cunosc în toată măreția lui, dacă nu l-aș lăsa uneori să stea la cârma corabiei ? Să mă poarte pe mări învolburate, populate cu ființe mitice, sirene cântând cântece dulci în încercarea lor de a mă face să-mi sfărâm corabia de stânci.

Am auzit însă vocea lui Circe și mi-am înfundat din timp urechile cu ceară. Am demascat mașinațiunile ego-ului și i-am smuls cârma din mână. Tu să fii sănătos dragul meu Mini Me. Îți mulțumesc pentru lecție, acum a venit vremea să te dai din drumul meu. Pentru că am treabă! Nu am vreme să-ți ascult văicărelile de doi bani, să joc după scenariile tale demne de un film de Aronofsky. Iau acum o pauză de la tine. Cu siguranță ne vom mai întâlni, pentru că ești “de-al meu”.             

 Dar până atunci îți spun la revedere plăcută, rămâi cu bine până la următoarea întâlnire. Sper ca data viitoare să reușesc să fiu mai vigilentă.Te pup!

                                                  

                                              Vă iubesc

foto : artist Jane LeBlanc

                

Gralul- spațiu de iubire supremă

Îmbrățișam copacul bătrân și lacrimi grase de fericire îmi curgeau pe chip, picurând pe covorul gros de frunze ce acoperea pământul. Simțeam cum inima dădea să-mi sară din piept și-mi doream să se termine totul aici și acum. Pentru că eram într-o stare de euforie cum nu mai simțisem în viață. Parcă pășisem în pădure să alerg alături de o ciută cu o pată albă pe fund, direct dintr-un film psihedelic. Copacului îi creșteau brațe imaginare și mă îmbrățișa ocrotitor, încercând să ostoiască trăirea ce mă copleșea cu o  forță devastatoare. Lumea din jurul meu se dilua, corpul meu nu mai avea limite, deveneam una cu peisajul pădurii, eram frunză, copac, ciuta, corbul ce croncănea în cer. Chiar și acum când scriu, în trenul ce mă poartă către capitală, cu picioarele pe valiză, urechile înfundate cu căști, ca să nu aud sporovăiala celorlalți călători, amintirea acelei trăiri îmi aduce lacrimi în ochi.

Încerc să formulez în cuvinte ceva, ce nu am siguranța că se poate descrie. Vocabularul uman e prea sărac ca să poți formula  acea trăire. Lecția iubirii supreme. Acea iubire care depășește limitele lumii fizice, care nu are nimic de-a face cu întruchiparea materială. Ea transcende tot spectrul de emoții pe care le cunosc, nu seamănă cu nimic din ce am trăit până acum. Are o forță mai puternică decât cel mai devastator uragan, o blândețe cum probabil doar îngerii pot să aibă, o dimensiune care nu se poate cuprinde, o căldură care te pârjolește, e vid, e abis, e culme, e cer, e pământ, e râs, e plâns, e culoare, e miros, e atingere sacră, tristețe, veselie, gând, cântec, liniște, ești tu, e celălalt. Dar în același timp nu mai exiști separat, chiar dacă fizic ești în doua corpuri. Ești anulat într-un mod transcendent, într-un mod în care egoul tău nu mai are nici o trăire. Dispare fără urmă, lăsând în urma lui un gol, care se umple cu ceva de necuprins de mintea umană. Dispare orice nevoie de luptă sau demonstrație de forță, nevoie de control, proiecție de viitor. Nu mai există “vreau” , mâine, așteptare, dorință. Nu mai contează dacă primești ceva în schimbul a ceea ce dai, frustrările dispar. Realizezi că sursa gândului nu poate fi creierul, pentru că “auzi” gândurile celuilalt ca și cum ar fi ale tale. Simți emoția celuilalt ca și cum s-ar naște în tine. E dincolo pe puterea de înțelegere faptul că poți comunica fără cuvinte, gesturi, că poți simți când se accelerează  bătăile inimii  celuilalt.  Nu mai ai de pus nici o întrebare:  de ce el, de ce tu, de ce acum, de ce asa, de ce …. de ce… de ce…? Nu mai contează. Pentru că te simți întreg, total, împlinit și fără întrebări. Nu mai ai nevoie de răspunsuri. Pentru că ele sunt cuprinse în trăire. Doar EȘTI! Într-o  noua dimensiune, a smereniei , cu capul plecat în fața măreției darului pe care l-ai primit. Nici nu e dar… e HAR. Pentru că te simți binecuvântat de Zeii Olimpului, de toți deodată. Ți-au dat cupa de ambrozie,plină ochi și te-au îndemnat să o bei până la ultima picătură. Pentru că ai golit înainte toate cupele de venin care ți-au fost puse în față. Le-ai băut și alea până la fund. Pentru că ei știu- ai bătut toate cărările iadului de-a fir a păr. L-ai întâlnit pe Hades și monstruosul lui câine. Dar ai avut puterea să îi spui :  la revedere plăcută și pur și simplu i-ai întors spatele. Ai căutat să înțelegi toate lecțiile ce ți-au fost date temă de casă. Iar cu fiecare lecție învățată goleai cupa interioară. Până ai devenit tu însuți cupa, GRALUL.

După cinci luni de la întâlnirea cu Maestrul am mai integrat o lecție. “Devii o cupă goală !”- ne îndemna cu blândețe Dalai Lama. Un gol, un vid. Acum a devenit pe înțelesul meu ce vroia să ne facă să înțelegem. Fără a fi vid în interiorul tău nu poți integra iubirea supremă, pentru că nu ai spațiu suficient în inima ta. Iubirea e infinită, nu poți să o înghesui într-un spațiu finit. Golește de acolo otrava, frustrarea, gelozia, nevoia de control, judecata, identificările, măștile, posesivitatea, gândurile compulsive, atașamentele, limitările, timiditatea. Lasă în urma ta condiționările primite în copilărie de la părinți, societate, dascăli, preoți. Lasă să se piardă ecoul care te îndeamnă la frici.  Golește tot ce e vechi, crează spațiu pentru ceva nou! Doar așa poți să devii marele secret: GRALUL! Spațiul de iubire supremă.

Ce mai poate urma după această experiență? Nu știu - dar vă spun sincer nici nu stă în sfera preocupărilor mele să-mi bat capul. Cu siguranță mai sunt multe de învățat, nu vreau să mă trufesc. Trufia nu-i plăcută lui Dumnezeu. Iar de aici, din trenul 1746, staționând în Copșa Mica, chiar nu-mi doresc conflicte cu Șeful. Pentru că mi-e bine… foarte bine. Și mi-aș dori din inima, să rămână așa.

Om trăi și om vedea!

                                         Vă iubesc!

foto: pictură de Dante Gabriel Rosetti

Eternitate

Auzeam lemnele din șemineu trosnind și simțeam căldura focului pe față. Pluteam într-o lume în care realul se întrepătrundea cu o lume imaginară, una intangibilă, fără consistență fizică. Călătoream între cele doua lumi, pierzându-mă undeva la granița dintre ele. Ajungeau la mine acordurile unei muzici venite de undeva de departe. Notele muzicale se rostogoleau asemeni unei cascade de cristal, învăluind într-o atmosferă de magie trăirea. Fiecare acord amplifica emoția, până aproape de durere, oprindu-se la pragul sublimului.

Încercam să-mi găsesc granițele trupului să simt unde încep și unde mă termin. Nu începeam de nicăieri, eram doar spațiu fără limite. Un spațiu care simțea căldura binecuvântată a focului adus de Prometeu, cel care l-a furat de la zei ca să ni-l facă cadou noua muritorilor. Parcă era mâna lui, cea care mă mângâia pe chip, o mână fără consistență fizică.

Căldura se intensifica, dar de data asta venind de undeva din spatele meu.Atingerea  mâinii se transforma în pulsații ritmice în spatele meu, exact în zona inimii , percepeam încă o inimă .Era acolo în acel spațiu, în care îmi pierdusem corpul fizic, lipită de inima mea.Se armoniza cu pulsațiile inimii mele cele doua devenind una singură, se uneau cu fiecare respirație, se contopeau în profunzimea infinitului.  Percepeam acum doua suflete ce începeau să se întrepătrundă într-un dans cosmic, valsând în imensitate, plutind în lumina focului. Nu mai era nimic fizic acolo, lumea dispărea din jurul meu. Simțeam doar căldura venind din spate și dansul celor doua suflete, care cu fiecare respirație se transformau într-o monadă, până când toate diferențele au dispărut. Eram acum una cu celălalt suflet, simțeam doar în singură inima pulsând în spațiul imaterial din Oceanul Primordial. Nu mai erau diferențe, nimic ce să ne despartă, trăirea devenind un spațiu de iubire profundă. Eram în locul din care coborâm cu toții în întruchiparea fizică, eram întreagă – ea și el uniți într-o nuntă cosmică. Trăirea mă purta către limita paroxismului. În trup fizic e aproape insuportabilă intensitatea acelei stări de iubire. Acea iubire care nu vrea nimic, doar să fie, să te viețuiască, să te învețe că ești infinit, că nu ai nevoie de nimic, doar să respiri încet și să te bucuri. Că ești. În PACE. Viu. Ieșit din moara lui Kronos, din strânsoarea lumii fizice, ești doar infinit plutind în Oceanul Nemuririi, în Sacrul Vieții. Ai primit cadou darul vieții de la Univers, ca să poți simți toate astea.

Lumea fizică începea să-și facă simțită  prezența, simțeam lacrimi grase rostogolindu-se de pe chipul meu pe pernă. Ritmul celeilalte inimi revenea și devenea insuportabil. Era dureros să o simți din nou separată de tine. Intram într-un fel de fibrilație. Într-un picaj dureros m-am întors înapoi în corpul fizic urlând: MĂ OMORI!

Am tras aer adânc în piept ca și cum înainte uitasem să respir. Eram înapoi în cameră, în fața focului. Simțeam respirația lui în creștetul capului. Știind că poți iubi fără să ceri nimic în schimbul acelei iubiri. Că am coborât în lumea fizică  având acea sămânță adânc îngropată în sufletul meu. Și nu e nevoie să fac nimic cu ea. Absolut nimic. Eventual să mă bucur că mi-a fost hărăzit să o simt. În toată plenitudinea ei. Lecția iubirii fără atașamente. Mulțumesc că mi-a fost dat să înțeleg!

                                                Vă iubesc!

http://www.youtube.com/watch?v=paB-P07HpeI

  foto: deviantart amasarac

Iubirea este otravă acidă!!!!!!!!

Am avut o revelație foarte tristă în ultimele zile. Oamenilor le este frică să trăiască. Mi s-a părut atât de trist acest  lucru. Totul a plecat de la o afirmație venită din gura unui bărbat pe care l-am cunoscut deunăzi.   Afirmația suna așa: iubirea este otravă acidă. Era să scap volanul din mâna la auzul acestor cuvinte. Însă cuvintele lui au declanșat o furtună întreagă în capul meu. Am mers din gând în gând, iar concluzia a fost asta: ne este frică de viață. Pentru că viața însemnă iubire!

De ce ne este frică să iubim? Pentru că ne este frică de suferință. Iar slalomul nostru în încercarea de a evita suferința ne paralizează viața. Și uite așa, trece ea pe lângă noi zi de zi. Ne ducem existența în așteptarea momentului ideal, a sincronicitații perfecte, a momentul în care poți să ai certitudinea că totul va fi ca la carte. Zilele trec într-o rutină ucigașă, același automatisme în fiecare zi. Alergăm să câștigăm banii pentru traiul nostru, dar uităm de fapt ce înseamna a trăi.

A trăi înseamnă bucurie. Bucuria lucrurilor simple, mărunte, banale. Pentru că ele fac imaginea întregului. Iar pentru ele nu e nevoie să ai un cont gras în bancă. Nici o stivă de bani sub saltea.Singurul lucru de care ai nevoie e să iubești. TOTUL!  Nu mă refer aici la Eros pentru că acolo e nevoie de doi! Nici măcar la Agape. Pentru că ascultând toate teoriile psihopupu despre ce înseamnă acest Agape, nu faci altceva decât să te complexezi, să te simți un nevolnic, care nu va reuși să se ridice niciodată la asemenea înălțimi Divino-Cristico-transcendentale.  Mă refer la iubi cu bucuria vieții. Trăirea clipei prezente. Nu știu cum să numesc această iubire. E ceva atât de banal, atât de la îndemână, încât nu știu dacă cineva i-a dat un nume.

Da știu… sună ca o teorie învățată din cărțile lui Eckart Tolle. Pâna la un punct chiar este. Și nu doar de la el, ci de la mai mulți înțelepți. Dar până nu aduci această bucurie în viețuire, rămâne doar ceva abstract , un gând ascuns undeva într-un ungher al minții tale. O spun din experiență. Așa a stat la mine ani de zile. Schimbarea a fost lentă, uneori grea, uneori foarte grea. Dar nu imposibilă.

De unde începe? Nici asta nu aș putea să o spun cu precizie. Dar cred că de la zâmbet. Să înveți să zâmbești LUMII!. Să înveți să-ți zâmbești ție. Dimineața în oglindă. Vei vedea, chipul tău are altă strălucire. Ochii tăi prind viață. Apoi scoate zâmbetul în stradă. Chiar dacă unii te vor cataloga “ dus cu pluta”.  E problema lor. Ai curajul să îi șochezi cu zâmbetul tău!

Apoi mergi mai departe către următorul pas. Nu te mai lua așa de “ în serios”. Stai calm. Nu ești tu buricul pământului. Ești doar un fir de praf în acest gigantic Univers. Azi ești aici, iar în următoarea secundă s-ar putea să nu mai fii. Aici. Vei fi cu siguranță altundeva… dar nu aici, cu cei pe care îi iubești. Învață să râzi în sinea ta de “prostiile” pe care le faci. Acceptă ca ești perfect în imperfecțiunea ta. Acceptă că poți fi lumină dar la fel de bine poți fi și întuneric. Nu e nimic rău în asta. Nu e nimic rău în faptul că uneori ești nevolnic, că poți avea mici răutăți, că există oameni care nu îți sunt pe plac sau care nu te plac la rândul lor. Nu e nimic rău în faptul că uneori ești trist, morocănos, ursuz, prost dispus, că ai nevoie să fii singur, că plângi, că râzi prea tare. Sau se poate întâmpla să fii nepoliticos, să te cerți, să înjuri în surdină. Toate astea la un loc ești TU! Acceptă-te!

Apoi cel mai greu lucru (cel putin pentru mine așa a fost) e să te debarasezi de nevoia de a controla totul. E imposibil să deții controlul! Oamenii care sunt “freack control” ( adică obsedați de control) sunt cei care se îmbolnăvesc cel mai repede. Pentru că acea energie pușcă peste tot în corpul lor fizic. Nu sunt altceva decât semnale care vin să-ți spună: lasă viața să curgă. Ia-o mai lejer. Nu-l fă pe Sefu’ să râdă de planurile tale, are alte treburi mai importante de făcut.

Dacă ai reușit toate astea, restul e floare la ureche. Mai ai de învățat doar câteva mărunțișuri. Înșiruirea lor e aleatorie, cum îmi vin în minte. Acceptă că ești “iubibil”,  primește iubirea celor din jurul tău chiar dacă ea nu corespunde standardelor pe care le-ai trasat tu despre ce înseamna a iubi. Acceptă că suntem diferiți, dar în asta stă frumusețea vieții. Identifici lucrurile care îți aduc bucurie și fă-le loc în viața ta. Caută în adâncul tău creativitatea și scoate-o la lumină, manifest-o fără frica de a deveni penibil. Cântă, desenează, pictează, dansează.  Gătește mâncăruri simple pentru tine și cei pe care îi iubești. Îmbrățișează, mângâie, ține de mână pe cineva, nu-ți fie frica să te lași atins. Atingerea dintre doi oameni e sacră, nu e nimic rușinos în ea. Sărută de câte ori ai ocazia. Fă dragoste de câte ori ai ocazia.  Fă plimbări lungi în natură. Îmbrățișează un copac. Minunează-te de măreția naturii. Citește o carte bună. Mergi la cinema să vezi un film ( obligatoriu pop corn și Cola, hi hi hi).  Mergi la un spectacol de teatru, opera sau muzică clasică. Cumpără-ți mici cadouri – le meriți. Învață ceva nou în fiecare zi. Fă mișcare pentru că e egal sănătate. Cunoaște oameni noi. Fă-ți prieteni. Râzi cu ei din toată inima. Ascultă muzica ce-ți place. Muncește cu pasiune. Fă-ți un Bucket list cu toate lucrurile pe care vrei să le faci în viață. Dă-le curs, rând pe rând.

 Dacă pui toate astea cap la cap, obții ceea ce se numește viață. Pune iubire în toate aceste acțiuni ! Iubirea nu e otravă acidă! E bucuria vieții! E ingredientul pricipal. Fără de care VIAȚA, într-adevăr este toxică și acidă!

                                             Vă iubesc!

Welcome back home!

Nu am scris de mult timp. Parcă  cuvintele erau înțepenite undeva în creier și refuzau cu obstinența să iasă de acolo. Mă simțeam obosită, fără vlagă. Lecțiile ultimelor două luni m-au stors de inspirație, pentru că nu o înțelegeam pe cea pusă din tavă în fața mea. Mă săturasem de încercarea deșartă de a descifra înțelesuri, enigme, karmă, sensuri, nonsensuri, emoții, imagini ieșite din subconștient, imaginile oglinzilor pe care mi le-au ținut ceilalți în fața chipului. Îmi doream doar un singur lucru… să se termine odată. Să se oprească mișcarea browniana care mă trântea de toți pereții. Am făcut eforturi imense să înțeleg… să pun piesele puzzle-ului cap la cap, să deslușesc în sfârșit imaginea întreagă. Eforturi care uneori m-au secătuit într-atât încât aveam senzația că am rămas fără strop de energie vitală.

Acum simt că sunt mai aproape de ceea ce se vrea a fi filmul întreg. Doar mai aproape . Încă nu scrie “happy and”. Sunt doar bucăți disparate de existență pe care le-am înțeles, dar nu am reușit sa montez filmul în forma lui finală. Pentru că mai am necunoscute. Am făcut însă în această perioadă, cea ce nu mai făcusem de multă vreme: am cerut ajutor. De la mai multe persoane. Și au sărit toți să mă ajute. Am primit răspunsuri de la toți. Pentru ca Universul îți vorbește prin oameni. Uneori prin cei de la care ți se pare normal să primești răspunsuri, alteori prin oameni de la care te aștepți cel mai puțin. Chiar prin necunoscuți.

Și uite așa am primit de la fiecare în parte câte o piesă din puzzle-ul vieții mele actuale. Cu care încerc să construiesc imaginea întreagă. Să văd clar, să înțeleg de ce lecțiile devin tot mai grele. Să mă construiesc, să mă deslușesc, să  mă accept, să mă iubesc. Să renunț la încercarea de a face lucruri care nu-mi sunt menite a le face. Să renunț la nevoia mea de a salva lumea, pe ceilalți jucători fie ei mama, copii, iubiți, prieteni, dușmani. Să-mi ascult sinele cel adevărat, nu vocea egoului care încearcă să mă convingă despre o falsă menire.

Pentru că asta am făcut în ultima vreme. Am încercat să mă erijez în salvator. M-am îndepărtat de calea mea, am auzit tot mai puțin vocea interioară care mă ghida pe cărarea pe care o găsisem atât de greu. Am ajuns să-mi aud doar vocea egoului. Care mi-a șoptit la ureche într-un mod parșiv toata viața: ești marea salvatoare! Pe naiba! Nu sunt NIMIC. Nu e asta menirea mea. Nici de departe. Primeam semne atât de evidente că am rătăcit cărarea, că m-am pierdut în ceață. Eu eram însă oarbă. Insistam să sap, acolo unde nu era nimic de muncit pentru mine. Insistam acolo, unde nu aveam nici o treapta de urcat. Pentru că egoul meu nu vroia să accepte că nu e locul meu acela în care mă perpelesc cu atâta ardoare. Mă îndepărtam cu pași repezi de menirea mea, refuzam să îngenunchez în fața voinței Divine. Refuzam să accept că nu e loc pentru mine acolo unde încercam să rămân cu încăpătânare, mă bălăcăream intr-o mocirlă autocreată care a început să mă sufoce.  Chiar dacă simțeam că mă pierd pe mine, cea care plecase cu atâta avânt pe drumul propriu. Până intr-o zi când toată încăpățânarea mea de a nega o evidență, a început să se manifeste în corpul fizic. Am început să simt că se scurge energia vitală din mine, că pe zi ce trece am tot mai puțină vlagă. Acela a fost momentul de panică. A fost clipa în care am înțeles modul în care apare boala. Refuzul de a auzi ceea ce-ți transmite sinele superior, de a desluși lecțiile pe care ești menit să le traduci în viețuire se manifestă, mai repede sau mai târziu, sub forma unei boli. Am avut marele noroc de a fi înconjurată de oameni care mi-au deschis ochii, m-au ajutat să înțeleg toate astea.

Acum am toate piesele puzzle-ului. Rămâne doar să le pun la locul lor. Acum am coborât la nivel de experiență această certitudine: nu sunt venită să salvez pe nimeni, nici un suflet. Nici măcar pe al meu. Pentru că nu e nimic de salvat. E doar de trăit, făcând eforturi să-ți duci menirea la capăt. Iar marele meu noroc este, că eu am aflat care e a mea. Iar acum știu că vindecarea vine din a mă întoarce pe cărare. Pe a mea, nu pe a altuia. Poate nici nu mai e nevoie sa construiesc puzzle-ul. Poate nici nu e nevoie de un “happy and”. E suficient dacă le adun într-o pungă de Lidl și le pun la păstrare într-un sertar. Ca să le mai găsesc uneori și să-mi amintesc, cum e când te abați de la drumul tău. E al naibii de neplăcut. Dar îmi asum, eu am fost cea care a rătăcit în derivă.                  

                                           Welcome back, girl!

                                                        Vă iubesc

Mulțumesc tuturor care m-au ajutat să regăsesc cărarea:  Anna-Maria, Emilia, Ciprian, Anca, Loredana, Flori, Adina alias Bulinuța, Carmen.  Aveți un loc special în inima mea! Vă iubesc!

Râs cu plâns, balegă de mânz

             Mi-am schimbat acum câteva zile poza de profil pe FB. E o poza în care râd cu gura până la urechi, făcută la finalul unui curs. Curgeau like-urile și între ele primesc și un mesaj privat care sună cam așa: Îmi place zambetul tău, dar e fals și nu știi ce e cu adevărat fericirea.

             M-am zgăit la mesaj căteva minute, gândindu-mă dacă omul are dreptate. Oare e fals acel zâmbet? Nu , nu era fals și iată ce i-am raspuns: „Multumesc. Când muncesc totdeauna sunt fericită. De acolo și zâmbetul. Deci nu e fals. În rest, poate că nu știu cu adevărat ce este fericirea... Dar un lucru pot să-ti spun: eu macar am curajul să o caut... acolo unde voi ceilalți stați pe margine și faceți galerie. Da, am momente proaste uneori, am momente foarte proaste rareori. Dar nu mă dau bătută niciodată. Dupa fiecare căzătura mă ridic și merg mai departe să caut din nou.”

             Dacă omul a făcut acea remarcă cu siguranță îl deranja ceva. Am mai primit azi dimineață incă un mesaj pe privat care zicea : rânjește tuuuuuuuuuuu! Atât. ( Stați liniștiți, i-am dat ban!) Care e problema celora pe care îi deranjează fețele zâmbitoare? De ce nu suportă să vadă că ceilalți pot trăi momente de fericire? Mă gândeam că începând de acum am să-mi fac câte o poză cînd am momentele de „dă-i muci” și să o pun de poză de profil. Oare acești microbiști vor fi mai fericiți văzându-mă cu fața schimonosită de durere? Pentru că le am și pe acelea. Mult mai puține decît aveam acum 10 ani, 5 ani, 1 an, dar le am.

           Asta e viața! Un amalgam de fericire, durere, bucurii, tristeți, căderi, ridicări, eșecuri, reușite, lacrimi, hohote de răs. Ce este fericirea adevărată? Ha ha ha ha ha. Cine știe să-mi răspundă! Nu există fericire „adevărată”.Există doar momente de fericire în viață. Mai lungi, mai scurte, mai intense, mai puțin intense. Pentru fiecare dintre noi acest cuvânt are altă semnificație. De exemplu, eu în acest moment sunt fericită. Pentru că pot să scriu. Ieri am fost fericită pentru că am putut să alerg. Și tot așa, momente disparate, pe care le trăiesc, așa cum pot eu, cum simt eu. Sunt ale mele și mă bucur de ele. Și da, am momente de cădere. Grele, uneori atât de grele încât mă doare chiar și să respir. O bună prietenă în aceste momente totdeauna îmi zice, că îi pare rău. Iar eu îi răspund nu trebuie să-ți pară.Sunt și astea ale mele. Le accept, le dau voie să se manifeste apoi le las să plece. Pentru că, fără ele nu aș ști, când sunt fericită.

                În concluzie îi mai răspund acelui domn încă odată. Să nu-și facă probleme pentru mine. Viața mea e frumoasă. Barometrul fericirii mele pe o scală de la 1 la 10 e undeva în jur de 8,5. Dacă nu știu ce este fericirea adevarată este pentru că nu cred în ea. Cred doar în momentele de fericire! Adevărate. Care sunt multe în viața mea. Cred în libertate! Pentru că am învățat ce inseamnă să fii liber. Cred în prieteni! Pentru că mă înconjoară. Cred în „surorile mele”! Pentru că ele sunt acolo când mă doare. Și cel mai important : cred în mine și în puterea mea de a mă ridica de fiecare dată.

            Iar acel râs NU era fals. Pentru că așa cum știu să plâng din toată inima, știu să și râd din toată inima. Știu să-i fac și pe alții să râdă. Și mai știu să-i fac să plângă, de fericire. Iar pentru asta sunt profund recunoscătoare.

                                                      Vă iubesc!

ps. mulțumesc acelui domn că mi-a fost muz pentru o zi!