Mi-am schimbat acum câteva zile poza de profil pe FB. E o poza în care râd cu gura până la urechi, făcută la finalul unui curs. Curgeau like-urile și între ele primesc și un mesaj privat care sună cam așa: Îmi place zambetul tău, dar e fals și nu știi ce e cu adevărat fericirea.
M-am zgăit la mesaj căteva minute, gândindu-mă dacă omul are dreptate. Oare e fals acel zâmbet? Nu , nu era fals și iată ce i-am raspuns: „Multumesc. Când muncesc totdeauna sunt fericită. De acolo și zâmbetul. Deci nu e fals. În rest, poate că nu știu cu adevărat ce este fericirea... Dar un lucru pot să-ti spun: eu macar am curajul să o caut... acolo unde voi ceilalți stați pe margine și faceți galerie. Da, am momente proaste uneori, am momente foarte proaste rareori. Dar nu mă dau bătută niciodată. Dupa fiecare căzătura mă ridic și merg mai departe să caut din nou.”
Dacă omul a făcut acea remarcă cu siguranță îl deranja ceva. Am mai primit azi dimineață incă un mesaj pe privat care zicea : rânjește tuuuuuuuuuuu! Atât. ( Stați liniștiți, i-am dat ban!) Care e problema celora pe care îi deranjează fețele zâmbitoare? De ce nu suportă să vadă că ceilalți pot trăi momente de fericire? Mă gândeam că începând de acum am să-mi fac câte o poză cînd am momentele de „dă-i muci” și să o pun de poză de profil. Oare acești microbiști vor fi mai fericiți văzându-mă cu fața schimonosită de durere? Pentru că le am și pe acelea. Mult mai puține decît aveam acum 10 ani, 5 ani, 1 an, dar le am.
Asta e viața! Un amalgam de fericire, durere, bucurii, tristeți, căderi, ridicări, eșecuri, reușite, lacrimi, hohote de răs. Ce este fericirea adevărată? Ha ha ha ha ha. Cine știe să-mi răspundă! Nu există fericire „adevărată”.Există doar momente de fericire în viață. Mai lungi, mai scurte, mai intense, mai puțin intense. Pentru fiecare dintre noi acest cuvânt are altă semnificație. De exemplu, eu în acest moment sunt fericită. Pentru că pot să scriu. Ieri am fost fericită pentru că am putut să alerg. Și tot așa, momente disparate, pe care le trăiesc, așa cum pot eu, cum simt eu. Sunt ale mele și mă bucur de ele. Și da, am momente de cădere. Grele, uneori atât de grele încât mă doare chiar și să respir. O bună prietenă în aceste momente totdeauna îmi zice, că îi pare rău. Iar eu îi răspund nu trebuie să-ți pară.Sunt și astea ale mele. Le accept, le dau voie să se manifeste apoi le las să plece. Pentru că, fără ele nu aș ști, când sunt fericită.
În concluzie îi mai răspund acelui domn încă odată. Să nu-și facă probleme pentru mine. Viața mea e frumoasă. Barometrul fericirii mele pe o scală de la 1 la 10 e undeva în jur de 8,5. Dacă nu știu ce este fericirea adevarată este pentru că nu cred în ea. Cred doar în momentele de fericire! Adevărate. Care sunt multe în viața mea. Cred în libertate! Pentru că am învățat ce inseamnă să fii liber. Cred în prieteni! Pentru că mă înconjoară. Cred în „surorile mele”! Pentru că ele sunt acolo când mă doare. Și cel mai important : cred în mine și în puterea mea de a mă ridica de fiecare dată.
Iar acel râs NU era fals. Pentru că așa cum știu să plâng din toată inima, știu să și râd din toată inima. Știu să-i fac și pe alții să râdă. Și mai știu să-i fac să plângă, de fericire. Iar pentru asta sunt profund recunoscătoare.
Vă iubesc!
ps. mulțumesc acelui domn că mi-a fost muz pentru o zi!
