Nerecomandat

Acest blog nu este recomandat minorilor, tinerilor sub 25 de ani ( în mod special celor care prezintă o anumita înrudire de sânge cu mine), profeților, falșilor profeți, pudibonzilor, iluminaților, xenofobilor, misoginilor,feministelor, insensibililor, perfecționiștilor, cautătorilor de noduri in papură, maneliștilor, scorțoșilor, voyeriștilor, supărăcioșilor, celor snobi, celor slabi de inima ( daca totuși citesc, sa aiba la îndemână nitroglicerină pentru anumite urgențe) , criticilor, necriticilor, nemulțumiților, frustraților, cocalarilor, pițipoancelor și altor categorii înrudite cu cele menționate mai sus. In caz ca cei menționați , totusi se rătăcesc in zonă, nu-mi asum răspunderea pentru nici un fel de neplăceri provocate de lecturarea celor ce urmează sa le scriu. Amin

miercuri, 26 februarie 2014

Gralul- spațiu de iubire supremă

Îmbrățișam copacul bătrân și lacrimi grase de fericire îmi curgeau pe chip, picurând pe covorul gros de frunze ce acoperea pământul. Simțeam cum inima dădea să-mi sară din piept și-mi doream să se termine totul aici și acum. Pentru că eram într-o stare de euforie cum nu mai simțisem în viață. Parcă pășisem în pădure să alerg alături de o ciută cu o pată albă pe fund, direct dintr-un film psihedelic. Copacului îi creșteau brațe imaginare și mă îmbrățișa ocrotitor, încercând să ostoiască trăirea ce mă copleșea cu o  forță devastatoare. Lumea din jurul meu se dilua, corpul meu nu mai avea limite, deveneam una cu peisajul pădurii, eram frunză, copac, ciuta, corbul ce croncănea în cer. Chiar și acum când scriu, în trenul ce mă poartă către capitală, cu picioarele pe valiză, urechile înfundate cu căști, ca să nu aud sporovăiala celorlalți călători, amintirea acelei trăiri îmi aduce lacrimi în ochi.
Încerc să formulez în cuvinte ceva, ce nu am siguranța că se poate descrie. Vocabularul uman e prea sărac ca să poți formula  acea trăire. Lecția iubirii supreme. Acea iubire care depășește limitele lumii fizice, care nu are nimic de-a face cu întruchiparea materială. Ea transcende tot spectrul de emoții pe care le cunosc, nu seamănă cu nimic din ce am trăit până acum. Are o forță mai puternică decât cel mai devastator uragan, o blândețe cum probabil doar îngerii pot să aibă, o dimensiune care nu se poate cuprinde, o căldură care te pârjolește, e vid, e abis, e culme, e cer, e pământ, e râs, e plâns, e culoare, e miros, e atingere sacră, tristețe, veselie, gând, cântec, liniște, ești tu, e celălalt. Dar în același timp nu mai exiști separat, chiar dacă fizic ești în doua corpuri. Ești anulat într-un mod transcendent, într-un mod în care egoul tău nu mai are nici o trăire. Dispare fără urmă, lăsând în urma lui un gol, care se umple cu ceva de necuprins de mintea umană. Dispare orice nevoie de luptă sau demonstrație de forță, nevoie de control, proiecție de viitor. Nu mai există “vreau” , mâine, așteptare, dorință. Nu mai contează dacă primești ceva în schimbul a ceea ce dai, frustrările dispar. Realizezi că sursa gândului nu poate fi creierul, pentru că auzi” gândurile celuilalt ca și cum ar fi ale tale. Simți emoția celuilalt ca și cum s-ar naște în tine. E dincolo pe puterea de înțelegere faptul că poți comunica fără cuvinte, gesturi, că poți simți când se accelerează  bătăile inimii  celuilalt.  Nu mai ai de pus nici o întrebare:  de ce el, de ce tu, de ce acum, de ce asa, de ce …. de ce… de ce…? Nu mai contează. Pentru că te simți întreg, total, împlinit și fără întrebări. Nu mai ai nevoie de răspunsuri. Pentru că ele sunt cuprinse în trăire. Doar EȘTI! Într-o  noua dimensiune, a smereniei , cu capul plecat în fața măreției darului pe care l-ai primit. Nici nu e dar… e HAR. Pentru că te simți binecuvântat de Zeii Olimpului, de toți deodată. Ți-au dat cupa de ambrozie,plină ochi și te-au îndemnat să o bei până la ultima picătură. Pentru că ai golit înainte toate cupele de venin care ți-au fost puse în față. Le-ai băut și alea până la fund. Pentru că ei știu- ai bătut toate cărările iadului de-a fir a păr. L-ai întâlnit pe Hades și monstruosul lui câine. Dar ai avut puterea să îi spui :  la revedere plăcută și pur și simplu i-ai întors spatele. Ai căutat să înțelegi toate lecțiile ce ți-au fost date temă de casă. Iar cu fiecare lecție învățată goleai cupa interioară. Până ai devenit tu însuți cupa, GRALUL.
După cinci luni de la întâlnirea cu Maestrul am mai integrat o lecție. “Devii o cupă goală !”- ne îndemna cu blândețe Dalai Lama. Un gol, un vid. Acum a devenit pe înțelesul meu ce vroia să ne facă să înțelegem. Fără a fi vid în interiorul tău nu poți integra iubirea supremă, pentru că nu ai spațiu suficient în inima ta. Iubirea e infinită, nu poți să o înghesui într-un spațiu finit. Golește de acolo otrava, frustrarea, gelozia, nevoia de control, judecata, identificările, măștile, posesivitatea, gândurile compulsive, atașamentele, limitările, timiditatea. Lasă în urma ta condiționările primite în copilărie de la părinți, societate, dascăli, preoți. Lasă să se piardă ecoul care te îndeamnă la frici.  Golește tot ce e vechi, crează spațiu pentru ceva nou! Doar așa poți să devii marele secret: GRALUL! Spațiul de iubire supremă.
Ce mai poate urma după această experiență? Nu știu - dar vă spun sincer nici nu stă în sfera preocupărilor mele să-mi bat capul. Cu siguranță mai sunt multe de învățat, nu vreau să mă trufesc. Trufia nu-i plăcută lui Dumnezeu. Iar de aici, din trenul 1746, staționând în Copșa Mica, chiar nu-mi doresc conflicte cu Șeful. Pentru că mi-e bine… foarte bine. Și mi-aș dori din inima, să rămână așa.
Om trăi și om vedea!

                                         Vă iubesc!


foto: pictură de Dante Gabriel Rosetti


joi, 13 februarie 2014

Eternitate


Auzeam lemnele din șemineu trosnind și simțeam căldura focului pe față. Pluteam într-o lume în care realul se întrepătrundea cu o lume imaginară, una intangibilă, fără consistență fizică. Călătoream între cele doua lumi, pierzându-mă undeva la granița dintre ele. Ajungeau la mine acordurile unei muzici venite de undeva de departe. Notele muzicale se rostogoleau asemeni unei cascade de cristal, învăluind într-o atmosferă de magie trăirea. Fiecare acord amplifica emoția, până aproape de durere, oprindu-se la pragul sublimului.
Încercam să-mi găsesc granițele trupului să simt unde încep și unde mă termin. Nu începeam de nicăieri, eram doar spațiu fără limite. Un spațiu care simțea căldura binecuvântată a focului adus de Prometeu, cel care l-a furat de la zei ca să ni-l facă cadou noua muritorilor. Parcă era mâna lui, cea care mă mângâia pe chip, o mână fără consistență fizică.
Căldura se intensifica, dar de data asta venind de undeva din spatele meu.Atingerea  mâinii se transforma în pulsații ritmice în spatele meu, exact în zona inimii , percepeam încă o inimă .Era acolo în acel spațiu, în care îmi pierdusem corpul fizic, lipită de inima mea.Se armoniza cu pulsațiile inimii mele cele doua devenind una singură, se uneau cu fiecare respirație, se contopeau în profunzimea infinitului.  Percepeam acum doua suflete ce începeau să se întrepătrundă într-un dans cosmic, valsând în imensitate, plutind în lumina focului. Nu mai era nimic fizic acolo, lumea dispărea din jurul meu. Simțeam doar căldura venind din spate și dansul celor doua suflete, care cu fiecare respirație se transformau într-o monadă, până când toate diferențele au dispărut. Eram acum una cu celălalt suflet, simțeam doar în singură inima pulsând în spațiul imaterial din Oceanul Primordial. Nu mai erau diferențe, nimic ce să ne despartă, trăirea devenind un spațiu de iubire profundă. Eram în locul din care coborâm cu toții în întruchiparea fizică, eram întreagă – ea și el uniți într-o nuntă cosmică. Trăirea mă purta către limita paroxismului. În trup fizic e aproape insuportabilă intensitatea acelei stări de iubire. Acea iubire care nu vrea nimic, doar să fie, să te viețuiască, să te învețe că ești infinit, că nu ai nevoie de nimic, doar să respiri încet și să te bucuri. Că ești. În PACE. Viu. Ieșit din moara lui Kronos, din strânsoarea lumii fizice, ești doar infinit plutind în Oceanul Nemuririi, în Sacrul Vieții. Ai primit cadou darul vieții de la Univers, ca să poți simți toate astea.
Lumea fizică începea să-și facă simțită  prezența, simțeam lacrimi grase rostogolindu-se de pe chipul meu pe pernă. Ritmul celeilalte inimi revenea și devenea insuportabil. Era dureros să o simți din nou separată de tine. Intram într-un fel de fibrilație. Într-un picaj dureros m-am întors înapoi în corpul fizic urlând: MĂ OMORI!
Am tras aer adânc în piept ca și cum înainte uitasem să respir. Eram înapoi în cameră, în fața focului. Simțeam respirația lui în creștetul capului. Știind că poți iubi fără să ceri nimic în schimbul acelei iubiri. Că am coborât în lumea fizică  având acea sămânță adânc îngropată în sufletul meu. Și nu e nevoie să fac nimic cu ea. Absolut nimic. Eventual să mă bucur că mi-a fost hărăzit să o simt. În toată plenitudinea ei. Lecția iubirii fără atașamente. Mulțumesc că mi-a fost dat să înțeleg!

                                                Vă iubesc!


http://www.youtube.com/watch?v=paB-P07HpeI

  foto: deviantart amasarac

duminică, 9 februarie 2014

Iubirea este otravă acidă!!!!!!!!

Am avut o revelație foarte tristă în ultimele zile. Oamenilor le este frică să trăiască. Mi s-a părut atât de trist acest  lucru. Totul a plecat de la o afirmație venită din gura unui bărbat pe care l-am cunoscut deunăzi.   Afirmația suna așa: iubirea este otravă acidă. Era să scap volanul din mâna la auzul acestor cuvinte. Însă cuvintele lui au declanșat o furtună întreagă în capul meu. Am mers din gând în gând, iar concluzia a fost asta: ne este frică de viață. Pentru că viața însemnă iubire!
De ce ne este frică să iubim? Pentru că ne este frică de suferință. Iar slalomul nostru în încercarea de a evita suferința ne paralizează viața. Și uite așa, trece ea pe lângă noi zi de zi. Ne ducem existența în așteptarea momentului ideal, a sincronicitații perfecte, a momentul în care poți să ai certitudinea că totul va fi ca la carte. Zilele trec într-o rutină ucigașă, același automatisme în fiecare zi. Alergăm să câștigăm banii pentru traiul nostru, dar uităm de fapt ce înseamna a trăi.
A trăi înseamnă bucurie. Bucuria lucrurilor simple, mărunte, banale. Pentru că ele fac imaginea întregului. Iar pentru ele nu e nevoie să ai un cont gras în bancă. Nici o stivă de bani sub saltea.Singurul lucru de care ai nevoie e să iubești. TOTUL!  Nu mă refer aici la Eros pentru că acolo e nevoie de doi! Nici măcar la Agape. Pentru că ascultând toate teoriile psihopupu despre ce înseamnă acest Agape, nu faci altceva decât să te complexezi, să te simți un nevolnic, care nu va reuși să se ridice niciodată la asemenea înălțimi Divino-Cristico-transcendentale.  Mă refer la iubi cu bucuria vieții. Trăirea clipei prezente. Nu știu cum să numesc această iubire. E ceva atât de banal, atât de la îndemână, încât nu știu dacă cineva i-a dat un nume.
Da știu… sună ca o teorie învățată din cărțile lui Eckart Tolle. Pâna la un punct chiar este. Și nu doar de la el, ci de la mai mulți înțelepți. Dar până nu aduci această bucurie în viețuire, rămâne doar ceva abstract , un gând ascuns undeva într-un ungher al minții tale. O spun din experiență. Așa a stat la mine ani de zile. Schimbarea a fost lentă, uneori grea, uneori foarte grea. Dar nu imposibilă.
De unde începe? Nici asta nu aș putea să o spun cu precizie. Dar cred că de la zâmbet. Să înveți să zâmbești LUMII!. Să înveți să-ți zâmbești ție. Dimineața în oglindă. Vei vedea, chipul tău are altă strălucire. Ochii tăi prind viață. Apoi scoate zâmbetul în stradă. Chiar dacă unii te vor cataloga “ dus cu pluta”.  E problema lor. Ai curajul să îi șochezi cu zâmbetul tău!
Apoi mergi mai departe către următorul pas. Nu te mai lua așa de “ în serios”. Stai calm. Nu ești tu buricul pământului. Ești doar un fir de praf în acest gigantic Univers. Azi ești aici, iar în următoarea secundă s-ar putea să nu mai fii. Aici. Vei fi cu siguranță altundeva… dar nu aici, cu cei pe care îi iubești. Învață să râzi în sinea ta de “prostiile” pe care le faci. Acceptă ca ești perfect în imperfecțiunea ta. Acceptă că poți fi lumină dar la fel de bine poți fi și întuneric. Nu e nimic rău în asta. Nu e nimic rău în faptul că uneori ești nevolnic, că poți avea mici răutăți, că există oameni care nu îți sunt pe plac sau care nu te plac la rândul lor. Nu e nimic rău în faptul că uneori ești trist, morocănos, ursuz, prost dispus, că ai nevoie să fii singur, că plângi, că râzi prea tare. Sau se poate întâmpla să fii nepoliticos, să te cerți, să înjuri în surdină. Toate astea la un loc ești TU! Acceptă-te!
Apoi cel mai greu lucru (cel putin pentru mine așa a fost) e să te debarasezi de nevoia de a controla totul. E imposibil să deții controlul! Oamenii care sunt “freack control” ( adică obsedați de control) sunt cei care se îmbolnăvesc cel mai repede. Pentru că acea energie pușcă peste tot în corpul lor fizic. Nu sunt altceva decât semnale care vin să-ți spună: lasă viața să curgă. Ia-o mai lejer. Nu-l fă pe Sefu’ să râdă de planurile tale, are alte treburi mai importante de făcut.
Dacă ai reușit toate astea, restul e floare la ureche. Mai ai de învățat doar câteva mărunțișuri. Înșiruirea lor e aleatorie, cum îmi vin în minte. Acceptă că ești iubibil”,  primește iubirea celor din jurul tău chiar dacă ea nu corespunde standardelor pe care le-ai trasat tu despre ce înseamna a iubi. Acceptă că suntem diferiți, dar în asta stă frumusețea vieții. Identifici lucrurile care îți aduc bucurie și fă-le loc în viața ta. Caută în adâncul tău creativitatea și scoate-o la lumină, manifest-o fără frica de a deveni penibil. Cântă, desenează, pictează, dansează.  Gătește mâncăruri simple pentru tine și cei pe care îi iubești. Îmbrățișează, mângâie, ține de mână pe cineva, nu-ți fie frica să te lași atins. Atingerea dintre doi oameni e sacră, nu e nimic rușinos în ea. Sărută de câte ori ai ocazia. Fă dragoste de câte ori ai ocazia.  Fă plimbări lungi în natură. Îmbrățișează un copac. Minunează-te de măreția naturii. Citește o carte bună. Mergi la cinema să vezi un film ( obligatoriu pop corn și Cola, hi hi hi).  Mergi la un spectacol de teatru, opera sau muzică clasică. Cumpără-ți mici cadouri – le meriți. Învață ceva nou în fiecare zi. Fă mișcare pentru că e egal sănătate. Cunoaște oameni noi. Fă-ți prieteni. Râzi cu ei din toată inima. Ascultă muzica ce-ți place. Muncește cu pasiune. Fă-ți un Bucket list cu toate lucrurile pe care vrei să le faci în viață. Dă-le curs, rând pe rând.
 Dacă pui toate astea cap la cap, obții ceea ce se numește viață. Pune iubire în toate aceste acțiuni ! Iubirea nu e otravă acidă! E bucuria vieții! E ingredientul pricipal. Fără de care VIAȚA, într-adevăr este toxică și acidă!

                                             Vă iubesc!






miercuri, 5 februarie 2014

Welcome back home!


Nu am scris de mult timp. Parcă  cuvintele erau înțepenite undeva în creier și refuzau cu obstinența să iasă de acolo. Mă simțeam obosită, fără vlagă. Lecțiile ultimelor două luni m-au stors de inspirație, pentru că nu o înțelegeam pe cea pusă din tavă în fața mea. Mă săturasem de încercarea deșartă de a descifra înțelesuri, enigme, karmă, sensuri, nonsensuri, emoții, imagini ieșite din subconștient, imaginile oglinzilor pe care mi le-au ținut ceilalți în fața chipului. Îmi doream doar un singur lucru… să se termine odată. Să se oprească mișcarea browniana care mă trântea de toți pereții. Am făcut eforturi imense să înțeleg… să pun piesele puzzle-ului cap la cap, să deslușesc în sfârșit imaginea întreagă. Eforturi care uneori m-au secătuit într-atât încât aveam senzația că am rămas fără strop de energie vitală.
Acum simt că sunt mai aproape de ceea ce se vrea a fi filmul întreg. Doar mai aproape . Încă nu scrie happy and”. Sunt doar bucăți disparate de existență pe care le-am înțeles, dar nu am reușit sa montez filmul în forma lui finală. Pentru că mai am necunoscute. Am făcut însă în această perioadă, cea ce nu mai făcusem de multă vreme: am cerut ajutor. De la mai multe persoane. Și au sărit toți să mă ajute. Am primit răspunsuri de la toți. Pentru ca Universul îți vorbește prin oameni. Uneori prin cei de la care ți se pare normal să primești răspunsuri, alteori prin oameni de la care te aștepți cel mai puțin. Chiar prin necunoscuți.
Și uite așa am primit de la fiecare în parte câte o piesă din puzzle-ul vieții mele actuale. Cu care încerc să construiesc imaginea întreagă. Să văd clar, să înțeleg de ce lecțiile devin tot mai grele. Să mă construiesc, să mă deslușesc, să  mă accept, să mă iubesc. Să renunț la încercarea de a face lucruri care nu-mi sunt menite a le face. Să renunț la nevoia mea de a salva lumea, pe ceilalți jucători fie ei mama, copii, iubiți, prieteni, dușmani. Să-mi ascult sinele cel adevărat, nu vocea egoului care încearcă să mă convingă despre o falsă menire.
Pentru că asta am făcut în ultima vreme. Am încercat să mă erijez în salvator. M-am îndepărtat de calea mea, am auzit tot mai puțin vocea interioară care mă ghida pe cărarea pe care o găsisem atât de greu. Am ajuns să-mi aud doar vocea egoului. Care mi-a șoptit la ureche într-un mod parșiv toata viața: ești marea salvatoare! Pe naiba! Nu sunt NIMIC. Nu e asta menirea mea. Nici de departe. Primeam semne atât de evidente că am rătăcit cărarea, că m-am pierdut în ceață. Eu eram însă oarbă. Insistam să sap, acolo unde nu era nimic de muncit pentru mine. Insistam acolo, unde nu aveam nici o treapta de urcat. Pentru că egoul meu nu vroia să accepte că nu e locul meu acela în care mă perpelesc cu atâta ardoare. Mă îndepărtam cu pași repezi de menirea mea, refuzam să îngenunchez în fața voinței Divine. Refuzam să accept că nu e loc pentru mine acolo unde încercam să rămân cu încăpătânare, mă bălăcăream intr-o mocirlă autocreată care a început să mă sufoce.  Chiar dacă simțeam că mă pierd pe mine, cea care plecase cu atâta avânt pe drumul propriu. Până intr-o zi când toată încăpățânarea mea de a nega o evidență, a început să se manifeste în corpul fizic. Am început să simt că se scurge energia vitală din mine, că pe zi ce trece am tot mai puțină vlagă. Acela a fost momentul de panică. A fost clipa în care am înțeles modul în care apare boala. Refuzul de a auzi ceea ce-ți transmite sinele superior, de a desluși lecțiile pe care ești menit să le traduci în viețuire se manifestă, mai repede sau mai târziu, sub forma unei boli. Am avut marele noroc de a fi înconjurată de oameni care mi-au deschis ochii, m-au ajutat să înțeleg toate astea.
Acum am toate piesele puzzle-ului. Rămâne doar să le pun la locul lor. Acum am coborât la nivel de experiență această certitudine: nu sunt venită să salvez pe nimeni, nici un suflet. Nici măcar pe al meu. Pentru că nu e nimic de salvat. E doar de trăit, făcând eforturi să-ți duci menirea la capăt. Iar marele meu noroc este, că eu am aflat care e a mea. Iar acum știu că vindecarea vine din a mă întoarce pe cărare. Pe a mea, nu pe a altuia. Poate nici nu mai e nevoie sa construiesc puzzle-ul. Poate nici nu e nevoie de un happy and”. E suficient dacă le adun într-o pungă de Lidl și le pun la păstrare într-un sertar. Ca să le mai găsesc uneori și să-mi amintesc, cum e când te abați de la drumul tău. E al naibii de neplăcut. Dar îmi asum, eu am fost cea care a rătăcit în derivă.                  
                                           Welcome back, girl!

                                                        Vă iubesc


Mulțumesc tuturor care m-au ajutat să regăsesc cărarea:  Anna-Maria, Emilia, Ciprian, Anca, Loredana, Flori, Adina alias Bulinuța, Carmen.  Aveți un loc special în inima mea! Vă iubesc!